– Cred că trebuie să învăţăm puţina anatomie, am spus eu gâfâind. Nu crezi?
– Ba da, mi-a răspuns ea la fel.
Am tras-o după mine prin pădure. Crengile ne biciuiau faţa, iarba deasă ne zgâriau picioarele. Am ajuns într-o poieniţă străjuită de stejari înalţi.
Părea un loc tocmai bun. Un altar al lui Pan pe care avea să se consume sacrificiul.
M-am oprit lângă un copac bătrân cu crengile mai joase. M-am întors spre ea:
– Scoate-ţi sutienul.
A dat să îşi dea bluza jos:
– Doar sutienul am zis.
Mi-a întins articolul de îmbrăcăminte de culoare roşie. Părea ca o pată de culoare în acel tablou de verde, maroniu şi gri. Era atât de mic că probabil era folosit doar cât să îi acopere sfârcurile.
– Treci lângă pom şi ridică mâna stângă. Aşa, puţin mai sus.
Am trecut în spatele ei şi i-am legat mâna de cea mai joasă creangă şi cu toate astea, aproape că stătea pe vârfuri. Era mică de statură, cam la un metru şaizeci, însă ce pierdea prin înălţime compensa prin voluctate.
Cămaşa i se ridicase până la mijlocul abdomenului, dezvelind nişte muşchi lucraţi şi un buric mic şi uşor ieşit în afară. Linia sânilor se contura vag în penumbră, ghicindu-se mai ales după micii bulbi aşezat simetric. Cu părul desprins, cu picioarele lungi şi sculptate parcă, părea o virgină antică, gata să fie dată zeilor doar pentru că este frumoasă.
Şi atunci, m-am întrebat într-un colţişor al minţii mele: „De ce”? De ce o femeie atât de frumoasă, atât de deşteaptă, atât de atrăgătoare acceptă, vrea toate astea? De ce este atât de diferită, de neaşteptat de altfel? Ce pe parcursul vieţii ei a făcut-o să spună nu normei, plăcerii simple de a fi cu un bărbat aşa cum a vrut natura să fie?
M-a trezit din meditaţie o mişcare a ei care a făcut ca tot copacul să freamăte. În liniştea pădurii, zgomotul frunzelor spuneau parcă: „Haide, haide, haide”.
M-am apropiat. I-am atins faţa cu varful degetelor.
– Ştii ce mă atrage la tine?
– Nu.
– Bănuieşti?
– Nu.
– Misterul, Alina. În momentul ăsta, misterul. Să nu mă înţelegi greşit, eşti frumoasă. Eşti atrăgătoare. În fiecare clipă a relaţiei cu tine, am simţit că îmi vine să ţi-o trag. Chiar şi când eram pe stradă. Chiar şi când mâncam, ne uitam la televizor sau te trezeai noaptea să te duci la băie. Mă uitam la tine şi îmi vinea să ţi-o trag. Acolo. Atunci. Pe bancă, pe aragaz, sub duş sau pe bancheta din taxi. Chiar şi într-o biserică, sau pe un stadion. Înţelegi?
– Da.
– … ai ceva magnetic, ceva care pune termostatul gândirii pe 0 şi te apucă pandaliile. Eşti o bombă cu feromoni.
Am tăcut pentru câteva clipe.
– Şi cu toate astea, nu te înţeleg.
A ridicat privirea din pământ. Eu am lovit-o peste faţă.
– Chiar şi acum, în postura în care te afli, te apreciez. Aproape că te venerez în frumuseţea ta. Eşti aproape perfectă, şi probabil de asta o să trebuiască să te aduc cu picioarele pe pământ.
Ultimele cuvinte sunau fals. Nu însemnau absolut nimic, dar riscam să o ţin aşa toată noaptea şi să îmi pierd avântul. Trebuia să o iau de la capăt, înainte să mă înmoi de tot. Trebuia să mă întorc la rolul meu.
– Deci. Ştii ce urmează?
– Nu.
– O lecţie de anatomie. Hai să începem simplu: ce ai tu între picioare?
– O păsărică. Greşit.
Mi-am desfăcut cureaua de la pantaloni şi am tras-o afară.
– O să încercăm un exerciţiu. De fiecare dată când spui un răspuns corect, primeşti un premiu. De fiecare dată când dai un răspuns greşit însă, primeşti o pedeapsă. Pedeapsa este asta:
Am sficuit cureaua prin aer şi am lovit-o peste fund cu un „plici” puternic.
– Ştii care este premiul?
– Nu.
– Nu o să primeşti pedeapsa. Sună echitabil?
– Nu.
Cureaua a zburat prin aer şi a lovit-o din nou peste fese, puţin mai jos de data asta.
– Mai încercăm odată?
– Da.
– Ţi se pare echitabil?
– Da.
– Perfect. Prima întrebare, este una simplă: ce ai tu între picioare?
– O păsărică.
– Greşit.
Cureaua a mai muşcat odată din fesele ei, dar ea nu a schiţat nici un gest.
– Ce ai tu între picioare, Alina?
– Un vagin.
– Greşit. Altceva?
– Păr pubian.
– Greşit.
– Chiloţi?
– Greşit.
– O păsărică?
– Ai mai spus odată asta, cred că mă iei de prost.
I-am aplicat trei lovituri consecutive, din ce în ce mai rapide.
– Deci?
– O… o… pizdă.
– Bravo. Poţi să ne-o arăţi?
– Nu.
Am lovit-o de data asta peste coapse, puţin mai încet dar cu un efect mai puternic.
– Eu zic că poţi. Tu ce crezi?
– Că pot.
– Dă-ţi chiloţii jos. Ai 10 secunde. Pentru fiecare trei întârziere, mai primeşti o lovitură. 7…
A început să se foiască, încercând să se descurce cu o singură mână şi agăţată de pom.
– 6…
A tras chiloţii în jos, încercând să ridice piciorul şi să îşi treacă genunchiul.
– Patru…
A alunecat şi probabil că ar fi căzut, dacă mâna legată nu ar fi echilibrat-o.
– 1…
În mare viteză, şi-a tras piciorul stâng şi a lăsat să alunece peticul roşu în jos pe celălalt picior până la gleznă.
– Zero.
Cureaua a lovit-o iar şi iar, năucind-o.
– Ştii, am zis de tot. Momentan sunt în jurul gleznei tale.
Am continuat să o lovesc la fiecare trei secunde, în timp ce ea se chinuia să îşi arunce chiloţii pe iarbă. Eu stăteam nepăsător şi asistam la strădaniile ei. Nu se putea folosi de mâini – una era legată, iar cu cealaltă nu ajungea, aşa că scutura din picior, unduindu-se şi gemând de fiecare dată când era lovită.
Când în sfârşit a scăpat de ei, pe piele începuseră să îi apară broboane de transpiraţie. Dungi roşiatice îi brăzdau coapsele.
– Bravo. Te-ai descurcat.
Am aruncat şi eu cureaua în iarbă, lângă chiloţii buclucaşi. Mi-am pus mâna pe carnea ei fierbinte. Nu lovisem tare, şi cu toate astea pielea se înroşise considerabil.
I-am acoperit coapsa cu sărutări, până în spatele genunchiului. Tremura toată. Pielea îi devenise ca de găină.
– Te-ai descurcat foarte bine, i-am spus eu cu buzele lipite de pielea ei. Extraordinar de bine. Eşti pregătită?
– Da.
– Pregătită pentru ce?
– Nu ştiu.
– Vezi, înseamna că nu prea eşti pregătită, nu?
– Nu.
– Greşit, draga mea.
Am urcat cu sărutările pe coapsa ei, până ce mi-am lipit gura de vaginul ei încins. Limba mea şi-a făcut loc printre labii, scormonind agilă.
– Un răspuns foarte greşit, i-am şoptit dintre picioare. Vrei să ştii care ar fi fost răspunsul corect?
– Da.
– Pentru că nu ştii pentru ce eşti pregătită, şi cu toate astea ai spus da, înseamnă că eşti pregătită pentru orice.
Am tras de fusta ei, până ce a aterizat jos pe iarbă. Am început să îi deschei nasturii de la cămaşă, continuând să vorbesc:
– Cred că ţi-e cald, nu?
– Puţin.
– Atunci, dă-mi voie să te ajut cu asta. Mă gândeam că probabil o să îţi fac ce îţi doreşti tu cel mai mult. Mai ţii minte ce era?
– Da.
– Ce anume?
– Să mă fuţi.
– Exact. Dar ştii cum o să te fut?
– Tare.
– Corect din nou. Întrebarea de fapt era, ştii în ce fel?
– Nu.
– O să îţi fut mintea. O să mă joc cu mintea ta, până o să înebuneşti. Şi asta, fără măcar să te ating. Sau poate o să o fac.
M-am întins şi i-am deschis nodul care o ţinea legată. I-am frecţionat braţul care părea amorţit.
– Ăsta e frumuseţea jocului. Să spun adevăruri şi neadevăruri, până nu o să mai ştii ce să crezi.
I-am tras cămaşa jos de tot, lăsând-o doar în pantofi şi dresurile cu bandă.
– Mişcă-te puţin. Sunt sigur că ai amorţit.
A făcut un pas ezitant, apoi încă unul, şi încă unul.
– Ai auzit vreodată de jocul „Symon says”?
– Nu.
– Este un joc în care cineva, un oarecare Symon, spune ceva, iar tu trebuie să faci lucrul ăla. În mod normal este destul de inofensiv, dar cred că putem să îl facem mai interesant. Ce zici?
– Da.
– Bun. Du-te în mijlocul poieniţei
M-a ascultat, punându-se în mişcare aproape alergând. Deşi distanţa nu era mare, în acele câteva fracţiuni de secundă, imaginea feselor ei ţopăind libere într-un spaţiu liber, public, mi-a ridicat pulsul la 120.
– Acolo e perfect. Opreşte-te.
S-a oprit şi s-a întors cu faţa la mine. Luna îi bătea din faţă. Din nou, pentru a nu ştiu câta oară am realizat cât este de frumoasă. Părea poleită cu argint. O creatură mitologică. Una dintre vânătoresele lui Artemis.
– Ridică mâinile deasupra capului. Împinge p... |
