|
 |
| Puteti citi toata fantezia doar daca va inregistrati pe FanteziiErotice.ro | | In cautarea iubirii ... | Autor : claudiu333 - 2011-12-30
Citita de 4645 ori - Nota 7.23 (31 voturi) | | | Urmatoarea creatie e scrisa in decursul a mai multe saptamani.E cam lunguta, dar sper sa aveti rabdare sa o cititi. Daca s-a meritat, asta o voi afla de la voi, prin intermediul comentariilor voastra .
E publicata pe blogul meu, dar am decis ca merita sa o impart cu voi si prin intermediul acestui site, in speranta ca voi afla mai multe pareri.
Spor la citit !
Ar fi trebuit sa semnifice un nou inceput, o noua perioada a vietii mele in care aveam parte de noi si noi provocari. Le-am cerut parintilor sa ma transfere la alt liceu pentru cel la care invatasem pana in clasa a 12-a nu imi oferea prilejul de a trece spre o noua etapa si sa tind spre un nivel mai inalt. Am primit ceea ce imi doream si la inceputul clasei a 12-a ai mei au reusit sa imi depuna dosarul la unul dintre cele mai bune licee din oras la care am fost si acceptat tinand cont ca aveam note destul de bune.
Prima zi a fost exact cum m-am asteptat. Am ajuns la noul liceu, plin de emotii si dornic sa cunosc noul colectiv in care, desi mai greu la inceput, ma voi integra cu siguranta, eu fiind o fire destul de sociabila si usor adaptabila. Asta sigur provenea de la una din genele mamei, ea era genul acela comunicativ care se inprietenea imediat cu persoana pe care nu o cunoscuse decat cu cateva ore in urma. Poate ca si meseria pe care o avea ii impunea o astfel de atitudine. Mama era agent publicitar pentru una dintre cele mai importante firme de cosmetice din tara noastra. Daca mama era genul persoanei care se facea placuta, dar stia si sa scoata ghearele cand era vorba de un proiect important, care trebuia sa iasa perfect, tata era genul calm, fiind profesor de matematica trebuia sa aiba rabdare cu elevii, care in ziua de azi sunt din ce in ce mai putin interesati de ce inseamna o educatie trasnica.
Am doi parinti minunati, care, desi nu au putut mereu sa fie alaturi de mine, mi-au aratat ca ma iubesc.
Emotionat si totodata entuziasmat am intrat in sala de clasa. Toti ochii s-au indreptat catre mine si am simtit cum obrajii incep sa imi arda. Am facut pasi timizi spre catreda la care deja se afla profesoara de fizica(dupa cum aveam sa aflu mai tarziu) .
-Buna ziua! i-am zis cu glas stins si i-am zambit timid. Eram emotionat peste masura si obrajii imi ardeau din ce in ce mai tare.
-Buna,Alex! Si bun venit la noi in scoala ! Domnul director mi-a povestit deja de tine si sunt sigura ca te vei integra cu succes in colectivul nostru! Mi-a zambit , ceea ce mi-a dat un pic mai mult curaj in mine. Acum hai sa te prezentam si celorlalti! Si-a trecut mana pe deasupra umarului meu si amandoi ne-am intors catre viitorii mei colegi care erau numai ochi si urechi analizandu-ma cel mai probabil pana la cel mai mic amanunt! Copii, el este noul vostru coleg, Alex. vreau sa il primiti cum se cuvine si sa il integrati si pe el in grupul vostru!
Unii se uitau mirati, altii pareau incantati.Mi-am petrecut privirea asupra tuturor. Am zambit timid si m-am indreptat spre ultima banca unde am vazut singurul loc liber. M-am asezat si mi-am scos un caiet pe banca, dupa care mi-am pus geanta in banca. Eram tintuit de privirile iscoditoare ale celorlalti dar deja nu ma mai simteam stanjenit. Incepeam sa ma simt in largul meu. In sfarsit...
-Salut! Eu sunt Cristian!
Auzind glasul baiatului de langa mine, pe care nu il observasem pana atunci, mi-am intors privirea .
-Eu sunt Alex, dar probabil ca stii asta! i-am spus si am ras prosteste.
Era un baiat bruten cu ochi mari si negri. Irisul, exagerat de mare ii dadea un aspect ciudat de sumbru. Parul scurt si ciufulit incadra perfect acei doi ochi misteriori. Zambi si dintii de un alb surprinzator se ivira incadrati de doua buze subtiri. Mi-a intins mana si din reflex am facut acelasi lucru.
-Sa inteleg ca de azi inainte vei fi colegul meu de banca?
Am dat din cap afirmativ.
-Banuiesc ca asta e singurul loc liber in clasa asta?! am zis mai mult din curiozitate, in acel moment fiindu-mi indiferent unde aveam sa stau pe parcursul anului care urma.
-Nu prea ma agreezi,nu? Sigur ai vrea sa stai cu altcineva... zambetul i se stinse intr-o clipa si o expresie trista ii lua locul...
-Nu ,nu ,nu e asta! i-am zis repede dandu-mi seama ca am comis o greseala. Nu e vorba de asta. Sincer sa-ti spun nu sunt genul care face mofturi si mai ales e prima mea zi aici, nu prea va stiu pe niciunul asa ca nu am nicio preferinta in ceea ce priveste colegul de banca. Zambetul ii reaparu si continuai: Si ca sa vezi ca nu sunt genul ala de pusti alintat care se razgandeste de la o zi la alta , iti promit ca o sa stau aici cu tine pana la sfarsitul anului, chiar daca esti cel mai rau coleg pe care l-as putea avea, desi ma indoiesc ca ai fi vreun golanas- a inceput sa rada si m-a lovit usor cu mana in umar- fie ca esti cel mai tocilar tocilar din tara tocilarilor pe care l-am cunoscut pana acum. Radeam amandoi si simtii pentru prima data de cand intrasem in noua mea clasa ca incep sa ma integrez. Un sentiment de pace ma patrunse si un val de caldura imi inunda corpul. Avea sa fie bine aici, acum eram sigur de asta!
Restul orei l-am petrecut in tacere pentru ca nu vroiam sa intru din prima zi in bucluc.. Cristian tot vroia sa ma distraga, dar am incercat sa fiu cat pot de atent la ce s-a vorbit la ora. Si restul zilei a trecut la fel de usor. Am vorbit cu majoritatea noilor mei colegi si pot spune ca intr-adevar m-am integrat foarte repede. Toti pareau prietenosi si se parea ca m-au primit cu bratele deschise. Mai bine de atat nu se putea.
Ceasul a aratat ora 14:00 si am stiut ca e vremea sa merg acasa. Mi-am pus rucsacul pe umar si am iesit printre ultimii din clasa, urmat indeaproape de Cristian. Era ciudat ca in timpul pauzelor pleca intotdeauna si se intorcea doar atunci cand se suna. Am vrut sa il intreb la ultima ora, dar am evitat. Cine eram eu sa ma amestec in treburile lui.? Eram colegul lui de banca doar de cateva ore si deja incepeam sa il interoghez referitor la obiceiurile lui... ?!
Insa de cum se suna era langa mine in banca si incerca sa afle cat mai multe despre mine, eu fiind cam singurul cu care discuta in clasa.I-am povestit multe lucruri despre mine, i-am spus despre ai mei, despre liceul unde am invatat, despre vechii mei colegi si despre prieteni. Parea incantat si ma urmarea asemenea unui copil mic atunci cand ii citesti povesti, sorbindu-mi fiecare cuvant. La randul lui mi-a povestit ca nu locuia decat cu mama lui, tatal sau fiind plecat din tara. De mic ii parasise si desi le promisese sa ii ajute, de cativa ani nu mai stiau nimic de el. Insa se pare ca trecuse de mult peste lipsa tatalui. Acum mama lui era cea mai importanta fiinta din viata lui si ei doi aveau o viata linistita.
Mi-ar fi povestit poate mai multe, dar de fiecare data cand povestea devenea mai interesanta eram intrerupti de venirea profesorilor. Dar nu-i nimic. Aveam timp destul pentru povestile astea. Aveam un an intreg in fata.
Am iesit din incinta scolii fara graba, pornind spre drumul spre casa.
-Alex!m-am auzit strigat.
Am intors capul si l-am vazut pe Cristian. Imi facea semn sa il astept. M-am oprit si mi-am fixat mai bine rucsacul pe umar. Toate gandurile de mai devreme imi fura dizolvate, locul acelora fiind luat de unele noi legate de noul meu coleg de banca. Oare de ce se tinea atat dupa mine? M-am uitat cum venea incet spre mine si m-am intrebat daca nu cumva ar trebui sa ii impun o limita si sa imi lase un pic de spatiu. Daca din prima zi e asa nu vreau sa stiu ce s-ar fi putut intampla mai tarziu cand am fi ajuns sa ne cunoastem? Am incercat sa alung gandul asta din minte cand a ajuns langa mine si amandoi am pornit tacuti.Aerul era incarcat si brusc am inceput sa ma simt incomod. M-am uitat spre el si mi-a zambit. Am incercat sa ii raspund in acelasi fel, dar muschii fetei refuzau sa ma asculte. Ma simteam stanjenit. Mi-am fixat din nou privirea in pamant si am continuat sa merg alaturi de Cristian.
-Astazi e destul de ...frumos afara,nu-i asa? valul de tacere dintre noi fu in sfarsit spulberat de cuvintele lui usor fortate. M-am intors spre el si am dat din cap in semn de aprobare.
Parul lui avea o alta nuanta acum. Lumina soarelui se reflecta in el, conferandu-i o nuanta mai deschisa. La fel ca si mine se parea ca nici el nu se simtea tocmai comod. Se gandea la ceva. Am incercat sa intuiesc ce ar putea fi dar fara rezultat. Tare mi-as fi dorit sa aflu . Oare avea legatura cu mine? Cred ca a observat ca ma uit la el intrucat si-a intors privirea spre mine si pentru o secunda privirile noastre s-au intalnit.
-Ai ochii verzi acum! mi-a spus surprins.
-Pai...asa se fac la lumina, iar la intuneric se fac albastri. Insa nu multi oameni observa asta. Am ramas surprins de vorbele lui. Dupa cum ii si spusesem, nu multi oameni observau asta. Doar cei care ma studiau atent isi puteau da seama de schimbarea ce survenea in prezenta luminii puternice.
Se pare ca reprezentam un interes mult mai mare decat banuiam. Am incercat sa imi dau seama daca asta e bine sau rau, dar n-am gasit un raspuns multimitor. Ma deranja intr-o oarecare masura ca ma studia atat de atent, insa ceva din interiorul meu imi spunea ca nu e nimic rau in asta.
Tacerea se instala intre noi iarasi dar cu o pata de disconfort mult mai puternica. Nu mai aveam mult pana acasa dar simteam ca nu mai ajung...secundele se incapatanau sa nu se scurga in ritmul lor obisnuit. Simteam nevoia sa spun ceva, dar fara rezultat insa. M-am uitat iarasi la el,insa de data asta mult mai discret.Parea la fel de ingandurat ca mai devreme...
Pana cand am ajuns in fata casei unde locuiam, nu a mai spus nimic niciunul dintre noi.
-Eu aici ma opresc! i-am spus si am facut semn spre curtea din dreapta mea.
-Aici stai? pare uimit. Ai o casa...super! In sfarsit parea ca a scapat de ganduri.
Am dat din cap in semn de aprobare.
-Dar e o casa enorma!
-Adevarul e ca este o casa enorma. Insa asta tine de gusturile mamei care si-a dorit o casa cat mai mare pentru a avea cat mai multe spatii de decorat, hobby-ul de care se ocupa in putinul timp liber
-Atunci ce sa-ti spun...ne vedem maine,nu?
-Da...ne vedem maine! si am intrat in curte. Ma simteam privit dar nu am intorc capul pentru ca nu vroiam sa ii mai intalnesc o data privirea. Era acolo ceva care ma tulbura.
Am intrat in casa simtind in sfarsit oboseala acumulata pe parcursul zilei. Am intrat in bucatarie si am vazut ca mama avusese grija sa imi lase ceva de mancare inainte sa plece la firma. M-am asezat la masa si am inceput sa mananc in tacere. Astazi insa ceva era schimbat. Oboseala era mai puternica, sau poate erau mai multe griji decat de obicei. Dupa cateva guri,am impins farfuria cu mancare din fata. Nu mai puteam manca.
Ceva se intampla cu mine. Nu eram deloc in apele mele. Ceva ma tulbura, dar incercam fara rezultat sa imi dau seama ce. M-am uitat la ceas, era 14:35. M-am ridicat usor ametit de pe scaun si am iesit din bucatarie, apoi am urcat scarile pana la camera mea. Am intrat. Era locul meu de refugiu, dar nu si de data asta. Ma simteam confuz, tulburat. Am inchis ochii sperand ca starea asta va disparea, insa nu se intampla asta. Mi-am lasat rucsacul pe scaunul de langa fereastra si m-am aruncat in pat. Era un pic mai bine! Cufundat in salteaua pufoasa capul meu se simtea eliberat de multitudinea de ganduri. Oare ce se intampla cu mine?
***
Eram la scoala, singur in clasa. Afara ploua cu picaturi mari care se loveau brutal de geam. Un fior ma trecu. Mi-am pus mainile in jurul corpului meu. Era cald, dar caldura fizica nu ma incalzea. Afara ploaia se intetea. M-am uitat pierdut pe geam.
Am simtit o durere puternica in piept . Mi-am apropiat genunchii de stern si i-am cuprins cu mainile. Dar durerea devenea din ce in ce mai pregnanta. Am inchis ochii, dar fara rezultat. Era acolo. Era de parca as fi primit un pumn in stern. Am incercat sa ma linistesc, in zadar... Durerea devenea insuportabila. Am ridicat privirea in speranta ca e cineva acolo care sa ma ajute, dar eram singur. Durerea se intensifica cu fiecare secunda. Am inceput sa gem. Aveam nevoie de ajutor. Am incercat sa ma ridic dar nu puteam.
Am auzit sunetul usii deschizandu-se si am ridicat privirea. Durerea era insuportabila, de-abia de mai vedeam.Era Cristian care se uita la mine! Chipul lui era inpenetrabil.
-Ajuta-ma! te rog... Glasul imi suna spart. Am incercat sa intind mana spre el, dar a devenit grea. Durerea sporea. M-am uitat la el, dar chipul lui ramanea de piatra. Te ... rog..
-Tu ti-ai facut-o singur! glasul lui cazu asemenea unui traznet asupra mea.Am incremetic simtind cum pieptul mi se sparge sub o greutate invizibila.
-NUUUUUUUU!!!!!!!!
M-am trezit plin de sudoare cu ambele maine in jurul abdomenului. Durerea era doar amintire acum. M-am linistit cand mi-am dat seama ca fusese doar un vis. Mi-am fixat privirea pe tavan. Imi simteam capul si mai plin de ganduri decat mai devreme. O multitudine de ganduri ma bantuiau insa nu le puteam intelege... Am inchis ochii, dar imaginea lui Cristian imi aparu in fata. Era la fel ca in vis. Chipul lui de piatra nu exprima nimic. Era diferit de cum il vazusem la scoala. Oare ce se intampla cu mine? De ce ma urmarea imaginea lui? Oricat as fi vrut sa-l alung, gandul tot la el imi zbura...
O bataie in usa imi disipa gandurile, cel putin pentru moment. M-am auzit spunand "intra!" . Usa se deschise cu un zgomot surd.
-Scoala, somnorosule si spune-mi cum a fost prima zi de scoala. Vreau sa aud toate detaliile. Cum a fost, daca ti-ai facut prieteni, cum ti se par colegii.
M-am ridicat greoi, orbit de lumina care se facu brusc in camera.
-Mama,ia-o mai usor! Am incercat din rasputeri sa imi amintesc cum fusese prima zi, dar nu aveam in minte decat scenele care il includeau si pe Cristian. Era ciudat. Acum ca ma straduiam sa imi amintesc, nu prea fusesem atent la ceilalti... Pai a fost ...bine...cred!
Mama s-a incruntat la mine!
-Numai atat poti sa imi spui? Haide vreau cat mai multe detalii! Spune tot! si imi zambi.
-Pai a fost bine, colegii au fost ok...profesorii la fel si ...cred ca m-am integrat bine. Vorbele imi ieseau fara sa vreau si treceau pe langa mine. Nu era tocmai despre ce vroiam eu sa vorbesc. As fi vrut sa ii spun mamei despre Cristian si despre visul de mai devreme dar cel mai probabil i s-ar fi parut deplasat, asa ca am continuat sa aberez pe tema prima zi de scoala. Cred ca o sa ma inteleg bine cu toti colegii,mama! In rest mai nimic, astept sa vedem cum va fi de maine incolo.
Mama paru in sfarsit multumita de rapunsul meu.
-Si cu cine stai in banca?
Intrebarea ei ma lovi ca un trasnet!
-Pai e un baiat pe nume, Cristian... e de treaba...cred... Acum era momentul potrivit sa ii spun despre gandurile mele referitoare la el, dar nu puteam. Nu ar fi inteles. De fapt nici eu nu intelegeam ce se intampla.
Mama imi zambi!
-Sa inteleg ca a fost bine! Ma bucur pentru tine. Sunt sigura ca va fi o experienta deosebita pentru tine. Eu intotdeauna ti-am zis ca meriti mai mult. Parea mai incantata decat mine. Si eu imi dorisem mai mult ,dar acum ca in sfarsit aveam aceasta ocazie nu ma prea bucuram...
Cuvintele mamei curgeau pe langa mine... imi simteam capul greu si plin de ganduri.
-Mama, poti sa ma lasi un pic singur?
Mama s-a uitat mirata la mine, dar a inteles ca am nevoie de cateva momente singur. S-a ridicat de pe pat si a iesit din camera. Acum era mai bine....si totusi... Probabil era din cauza stresului de la scoala. Avea sa fie mai bine cand zilele se vor scurge si ma voi obisnui cu noul colectiv. Trebuia neaparat sa ma implic mai mult in clasa si sa vorbesc mai mult si cu ceilalti colegi. Nu aveam de gand sa stau numai cu Cristian. Nu pentru ca era o companie neplacuta, nici pe departe, doar ca simteam nevoia sa ma indepartez un pic de el, nu doream sa se lipeasca de mine si sa nu ma mai lase in pace, nu aveam nevoie de un catelus. Cristian chiar parea genul de persoana singuratica si nu voiam ca eu sa fiu la fel ca el. Din cate stiam eu, eram o persoana destul de sociabila, imi placea sa stau in prezenta multor oameni, imi placea sa ii distrez pe ceilalti si sa ii fac sa se simta bine. Asta nu avea de ce sa se schimbe. Cu timpul, noii mei colegi vor vedea cum sunt si se vor apropia de mine.
Am zambit in sinea mea si capul mi se limpezi. Acum eram din nou bine. Avea sa fie totul bine... sau cel putin asa credeam eu...nestiind ce avea sa vina.
***
A doua zi dimineata m-am trezit cu mult chef de viata. Am lasat la o parte toate grijile, era ultimul meu an de liceu. Urma bacul, dar trebuia si sa ma distrez. Pana la urma in viata trebuie sa faci un echilibru intre cele doua, sau cel putin sa incerci. M-am ridicat din pat, am deschis laptopul si am am cautat o melodia care imi placea la nebunie si am inceput sa dansez stangaci pe ritm. Ma simteam fericit, chiar eram, oare de ce mai aveam nevoie?!
M-am spalat pe dinti, m-am imbracat si mi-am luat rucsacul in spate, dupa care am pornit-o catre scoala.Era un inceput de toamna cald, nici urma de frunze aramii, natura zambea realmente prin multitudinea de flori de pe aleile vecinilor mei.
Am ajuns repede la scoala. Majoritatea erau deja acolo. M-am asezat in banca. Se pare ca , Cristian nu venise inca.Am rasuflat usurat in sinea mea. Asa aveam mai mult timp sa il petrec cu ceilalti. Fara Cristian ma simteam mai in largul meu. In gand imi veni ziua precedenta in care ma simteam stanjenit de prezenta lui. Ma urmarea peste tot.
Stop!!! Dar ce faceam?! Dintr-o data firul se rupse. Cristian nu cred ca facuse nimic din toate astea. Poate ca fusese un pic mai apropiat de mine, dar nu asa cum exageram eu. M-am intrebat bulversat ce e cu mine. Incepeam sa imi inchipui lucruri. Ma inselam in privinta lui. El chiar nu fusese atat de rau. Am inchis ochii. Oare ce se intampla cu mine?!
-Alex, te simti bine? se citi o urma de ingrijorare in glas. Esti alb tot!
-Nicio problema! Sunt bine! Tu trebuie sa fii... Ana,nu? Am incercat sa zambesc, dar nu prea mi-a iesit.
-Da , eu sunt. Mai bine ai sta un pic pe scaun. Nu arati deloc bine.
M-am asezat pe un scaun. In fata mea erau mai multi baieti si fete care pareau cufundati intr-o discutie, dar se intoarsera cand auzira scartaitul scaunului pe care tocmai ma asezasem.
-Salut, am zis cu o voce sugrumata. Mi-au raspuns cu totii. Pareau de treaba.
Unul dintre baieti incepu sa vorbeasca cu o voce superioara:
-Deci tu esti noul nostru coleg. Ieri nu am avut timp sa ne cunoastem prea bine, dar astazi poate ne vei face onoare sa iti petreci mai mult timp in preajma noastra si sa nu mai stai asa de mult timp cu ciudatu clasei. Ultimele lui cuvinte ma lovira in plin. Imediat mi-am dat seama ca se referea la Cristian. Oare ce era in neregula cu el? Probabil nelamurirea mi se citi pe fata pentru ca , tipul din fata mea continua: A...sa inteleg ca inca nu ti-a spus totul despre el, nu? Mare pacat... Ar fi trebuit sa fie cinstit cu tine, dar se pare ca a uitat sa iti spuna un mic amanunt...
-Raul, termina! i-o taie Ana. Nu vorbi prostii, stii ca nu e nimic adevarat in toata chestia asta. Sunt doar zvonuri alimentate de oameni ca tine, care nu au nimic mai bun de facut decat sa ii chinuie pe altii. Vocea taioasa il intimida pe acest tip pe nume Raul, dar ca raspuns, un suras ciudat i se ivi in coltul gurii. Buzele, ca doua linii ferme tremurau nervos.
-A...deci doar zvonuri. Nu cred ca toti sunt de aceeasi parere cu tine, nu, baieti? si se intoarse catre cei 3 baieti care stateau in jurul lui. Pe chipurile lor aparu o urma de dispret. Deci cine mai crede acum ca sunt doar zvonuri?
Fata Anei si a celorlalte doua fete de langa ea se preschimbara intr-un dispret vadit. Ceva era in putred la mijloc, dar oare ce? Mi-am plimbat privirea pe chipurile tuturor celor din jurul meu. Niciunul nu indraznea sa mai spuna ceva. Asta era tot?! Oare ce era in neregula cu Cristian? Vroiam sa aflu, dar cuvintele pareau prinse intr-o menghina. Era un subiect mult prea delicat . Sau poate ca nu era treaba mea. Era o problema intre colegi in care nu aveam sa ma implic. Nu avea niciun rost si cu siguranta nu m-ar fi ajutat prea mult sa le intru in gratii . Cu siguranta asta nu ar fi facut decat sa inrautateasca si mai mult situatia. Cu deosebire de ziua de ieri in care toti ma facusera sa ma simt ca acasa, acum lucrurile se schimbasera. Nu cred ca avea sa fie prea usoara toata chestia asta cu colectivul nou. Nu ma simteam prea dorit si asta avea sa fie o problema.
Sunetul soneriei ma slava. Ora urma sa inceapa si nu mai trebuia sa stau aici in jurul lor ca la interogatoriu. M-am ridicat in graba si m-am dus catre locul meu.
Ma simteam usurat ca scapasem din gura lupului, dar totodata intrigat de ce aveau colegii cu Cristian. Oare ce era atat de rau la el? Inca nu venise. Probabil ca intarzia. Atentia imi fu atrasa de profesorul de romana care intra in clasa. Era un barbat abia iesit din facultate, de 22, 23 ani , inalt si ingrijit. Se aseza cu delicatete la catedra si deschise catalogul ca sa faca prezenta. Spre surprinderea mea si eu eram trecut, probabil din cauza faptului ca imi fusese acceptata cererea de transfer cu mult inainte de a incepe anul scolar.
-Alex, da-mi voie in primul rand sa iti urez un calduros 'Bun venit!' . Sunt sigur ca te vei integra bine in colectivul nostru. M-am inrosit un pic la fata. Avea un accent ciudat si vorbea din suflet, uitandu-se drept in ochii mei. Sper ca nu vor exista probleme cu stilul meu de predare, dar daca vei avea neclaritati esti bine venit sa ma intrebi orice! -Era chiar simpatic. Mi-a zambit calduros si i-am raspuns in acelasi fel.- A...si sa nu uit. Te rog sa mi te adresezi cu Robert, nu imi plac adresarile pompoase, cu totii suntem oameni, in consecinta suntem egali.
Fu intrerupt insa de usa care se deschise cu brutalitate. Era Cristian. Inima incepu sa imi bata cu putere. Un val de caldura incarcat cu emotie imi invada trupul.
-Ia te uita cine e aici, chiar somnorosul nostru Cristian. Cristian se facu rosu la fata si pleca privirea. Hai du-te la loc, si nu mai pune mutra asta de om cait . Robert incepu sa rada. Speram ca nu isi batea joc si el de Cristian asa cum se pare ca o faceau ceilalti. Mi-a simtit privirea si s-a intors spre mine.
Cristian a venit si s-a asezat langa mine. M-am intors spre el si pentru o clipa am ramas uimit. Parea obosit. Chipul umbrit ii dadea un aspect de om sfarsit. Si-a scos repede caietele insa nu mi-a aruncat nicio privire. Ceva nu era in regula. As fi vrut sa il intreb insa nu am indraznit. Simteam o tensiune intre noi. Era mai bine sa evit.
-Manole este in esenta un exponent al creatorului datorita... cuvintele lui Robert curgeau pe langa mine. Incercam sa ma agat de fiecare silaba , dar gandurile mele erau altundeva. Starea lui Cristian ma ingrijora realmente. M-am mai uitat o data la el, dar din nou chipul lui era impenetrabil...
-Cristian,te simti bine? cuvintele mi-au iesit fara de voie . Surpins de intrebarea mea s-a intors cu o umbra de raceala pe fata...
- Sunt bine...nu iti face griji....Glasul spart contura si mai mult ideea ca are ceva. Oricat ar fi incercat sa ascunda acest lucru era prea evident. Stiu ca nu aveam niciun drept sa il interoghez in legatura cu viata lui...il cunosteam numai de cateva zile si deja vroiam sa stiu prea multe despre el. Si eu m-as fi simtit prost daca cineva ar fi incercat sa afle totul despre mine intr-un timp asa de scurt.
Era mai bine daca las lucrurile sa vina de la sine....
Restul orei a trecut destul de greu. Oricat de mult incercam sa ma concentrez sa fiu atent la ce spune Robertnu puteam. Vedeam cum buzele lui se miscau, dar nu puteam intelege niciun cuvant. Capul imi era plin de ganduri, plin de intrebari. Oare starea lui Cristian avea legatura cu ce spusese Raul mai devreme? Ce ascundea si cand aveam sa aflu asta?
Ca de obicei, la a doua ora, Cristian a venit numai dupa ce s-a sunat. Baiatul asta era o adevarata enigma. Oare ce facea toata pauza? Unde se ducea, sau mai bine zis de ce?
Mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, poate as fi putut sa il ajut. Imi place sa ajut oamenii si de multe ori mi-am ascultat prietenii cand au avut probleme. E mai bine sa vorbesti cu cineva decta sa pastrezi totul in tine, stiu asta din proprie experienta. Cred ca daca nu mi-ar fi fost mama alaturi de multe ori as fi intrat in depresie. Ea a fost insa mereu acolo si m-a ascultat, a fost sprijinul de care am avut nevoie, persoana care stie tot despre mine si careia i-am spus totul. Nu pretind ca as putea fi acelasi lucru pentru Cristian, dar l-as putea ajuta daca mi-ar da voie. S-ar putea descarca...
Tensiunea dintre noi doi a devenit din ce in ce mai pregnanta dupa primele doua ore. Gandul ca starea lui avea legatura cu mine devenea tot mai inradacinat in mintea mea. Ieri nu fusese asa, doar dupa ce plecasem de la scoala, cand a mers cu mine spre casa. Oare am spus ceva gresit si din cauza asta a devenit atat de ciudat? Tacerea lui ma scotea din minti, trebuia sa spun ceva...
-Deci...cum te mai simti? o intrebare mai idioata decat asta nu puteam pune?!
-Bine....cred...
Doar atat?! Doar atat a putut sa imi spuna?! Situatia asta ma depasea. Intr-un mod total absurd imi pasa mai mult decat trebuia...
"L-am cunoscut putin timp inainte, nu are de ce sa imi pese", mi-am spus. Nu trebuia sa ma implic. Dar oricat de mult incercam era peste puterile mele sa renunt la a ma gandi la el.
Restul zilei a trecut foarte greu. Fiecare minut se incapatana sa ramana atarnat pe axa timpului. Toata ziua nu am mai schimbat cu Cristian niciun cuvant. Ceilalti, desi am vorbit cu ei, nu au parut sa observe starea colegului lor si nici nu au mai adus vorba de discutia neincheiata pe care am avut-o. Oare nineni nu observa ca era ceva in neregula in toata situatia asta? Din cate am observat, intre Cristian si ceilalti se formase o bariera pe care nimeni nu indraznea sa o depaseasca. Ei nu ii adresau niciun cuvant lui si el nu incerca sa interactioneze cu ei. Pentru un moment m-am gandit ca nu as fi vrut sa ajung ca si Cristian, eu eram o persoana sociabila, doream sa fiu in preajma multor oameni cu care sa vorbesc, sa fac schimb de idei, sa rad. Ma temeam ca daca as fi incercat sa ma apropii mai mult de colegul meu de banca, asta m-ar fi indepartat de ceilalti. Oare urma sa fiu nevoit sa aleg intre cele doua tabere? Si daca ar fi fost asa, ce as fi ales?
***
Si asa au aparut si primele teme.Intotdeauna mi-a placut sa fac temele, niciodata nu am avut probleme , dar astazi parca lumea parea mai gri, viitorul parea mai subru asemeni fetei lui Cristian. De cand ajunsesem acasa nu facusem decat sa ma gandesc la el. Devenea o obsesie cu fiecare gand pe care il aveam in legatura cu el. Trebuia sa spun stop aici sau aveam sa devin la fel de retras ca el. Nu mi-ar fi placut. Noii colegi nu erau cele mai bune persoane, unii dintre ei erau chiar foarte superficiali din cate mi-am dat seama, dar oare ce era mai bine? Sa evit sa cunosc persoane noi din jurul meu pentru a sta cu Cristian sau sa incerc sa imi fac prieteni printre ceilalti?
Trebuia sa pun capat acestui conflict din sufletul meu, dar oricat de mult incercam nu imi iesea si lungeam si mai mult nelinistea care ma cuprinsese.
Am pornit muzica si m-am apucat de teme. Aveam de facut cate ceva la matematica, apoi un pic la romana si mai mult la informatica. Acum ca ascultam muzica parca mi se mai disipau gandurile sub puterea versurilor optimiste. Seara se lasa usor la fereastra mea, si deja incepeam sa ma simt mai bine. Imaginea lui Cristian parea tot mai departe de mine. Muzica era un refugiu si inca o data se dovedise ca e cel mai bun medicament impotriva tristetii. Am inceput sa fredonez versurile pe care le stiam pe derost. Sufletul si mintea mi se linistira...
De cand eram mic obisnuiam sa ascult muzica tot timpul. Nici acum nu faceam nicio exceptie de la regula. Oricunde mergeam sau orice faceam imi luam mp3-ul cu mine si ascultam melodiile mele preferate. Era un lucru care ma inveselea si de multe ori ma trezeam mergand pe strada si fredonand . Ce mai conta ca, ceilalti se uitau, ciudat la mine.? Ce mai conta ca eram privit cu dispret? Oamenii nu aveau sa inteleaga ca traiam pentru a asculta muzica... traiam pentru a trai prin muzica...
Am terminat temele mai repede decat credeam si restu serii l-am petrecut uitandu-ma la un film.
A doua zi dimineata m-am trezit la fel de bine cum adormisem. Soarele rasarise mai luminos ca pana acum si viata parea mai frumoasa.
Am coborat in bucatarie pentru a lua micul dejun. Mama era deja acolo. Tata nu era, probabil avea ore de la 7.
-'Neata! Ce faci, mama?
-Buna dimineata si tie somnorosule. Credeam ca nu o sa te mai trezesti. O sa intarzii la scoala daca nu te grabesti. Vezi ca ti-am pus castronul cu cereale pe masa. Mananca repde si gata, fugi la scoala!
-Stai , stai, mama! Ce te alarmezi asa, i-am spus mamei si am inceput sa rad. Mai am timp sa ajung... si chiar de intarzii, doar ma stii, sunt descurcaret. Mama mi-a zambit si si-a trecut mama peste capul meu.
-Stiu...doar ca vreau sa faci o impresie buna la noua scoala. Vreau sa fie bine, doar atat. Poate cateodata mai exagerez dar fac asta doar pentru ca tin la tine.
Mama era extraordinara. Oricine si-ar fi dorit o mama ca a mea si nu cred ca exagerez cu nimic. Desi majoritatea timpului il petrecea la servici, cand era cu mine stia sa ma faca sa ma simt bine.
-Si eu te iubesc, mama! Mama a inceput sa rada si mi-a ciufulit parul. Mama!!! Nu parul!...
-Asta pentru ca tin la tine! Hai ca eu am plecat. Mananc sendvisul pe drum. Eu chiar intarzii si am o intalnire importanta de dimineata.
-Pa,pa!
Usa de la intrare s-a inchis si un zambet imi aparu pe chip. Imi iubeam mama. Ii spusesem de multe ori asta! Ea insa era un pic mai retinuta in exprimarea sentimentelor. Uneori aveam senzatia ca are o fobie pentru cuvantul iubire. De foarte putine ori imi spusese ca ma iubeste, dar imi aratase din plin asta, asa ca imi placea sa o necajesc si sa ii spus ca o iubesc de cat mai multe ori.
Am terminat de mancat cerealele, am urcat in camera mea, m-am imbracat repede si am plecat la scoala. Mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa fredonez incet pentru inceput si mai tare apoi. Fara sa imi dau seama deja ajunsesem la scoala.
Am intrat in clasa luminoasa si m-am asezat timid in banca. Inca nu se sunase asa ca m-am alaturat colegilor mei si am inceput sa vorbim despre diverse lucruri. Unii pareau intersati de filme, altii de jocuri, altii doar ascultau. Nu ma interesa un subiect anume, din aceasta cauza nici nu m-am implicat deosebit in ceea ce discutau, insa imi placea sentimentul de a fi inconjurat de oameni, de a face parte dintr-un colectiv. Era un sentiment placut. Din cate mi-am dat seama nu erau oameni extraordinari, majoritatea fiind destul de rigizi in ceea ce priveste modul de gandire insa macar incercam sa ii cunosc. Astfel am intrat in discutie cu alti doi colegi pe care nu ii cunoscusem in zilele precedente. Mihai era un baiat de treaba, cam la fel de inalt ca mine, brunet si cu ochi caprui. Avea o aliura de macho insa in esenta nu era decat un timid. Corina, una dintre cele mai bune prietene ale lui Mihai, era putin mai indrazneata decat acesta. Infatiseara usor obraznica ii contura atitudinea nonconformista. Am discutat cu Mihai si Corina mai mult despre mine. S-au aratat foarte interesati de unde vin, ce imi place sa fac, daca ma simt bine in noul colectiv. Incercam sa ne cunoastem mai bine si asta m-a facut sa ma simt degajat. Usor patrundeam in lumea lor. Nu mai aveam decat un an alaturi de ei,dar aveam de gand sa ma inprietenesc cu toti...
S-a sunat de intrare si toti ne-am imprastiat, fiecare in banca lui. Cristian iar nu venise. Cel mai probabil ca intarzia. Deodata un sentiment straniu imi invada din nou sufletul. Daca astazi avea sa fie la fel ca ieri? Daca era la fel de suparat?
Usa s-a deschis cu putere dar in loc sa intre profesorul a intrat chiar el. De ce ma temean nu scapasem. Din nou chipul ii era obosit, paloarea de pe fata lui fiind evidenta. Si-a indreptat pasii greoi catre mine si s-a asezat . Si-a scos caietul si apoi a ramas nemiscat. Privea in gol. Nici macar o privire nu mi-a aruncat. Ceva se intampla cu el si aveam sa aflu cu orice pret asa ca am hotarat ca dupa ore sa merg cu el spre casa si sa vad ce se intampla. Nu imi placea sa il vad suferind.
Prima ora s-a scurs repde ca si celelalte 5 ore. Primele trei zile de scoala trecusera pe nesimtite. Era ceva ce nu imi explicam, oricat de mult incercam sa fiu atent nu puteam, Cristian ma distragea. L-am asteptat la iesire, si desi a incercat sa intarzie cat mai mult , in cele din urma a iesit. Parea tot mai obosit. Asta nu putea continua. Desi il cunosteam de doar de 3 zile, imi pasa de el.
Mi s-a alaturat, dar era ca si cum intre noi se deschisese o prapastie si nimeni nu avea curaj macar sa incerce sa o treaca... Trebuia sa fac eu primul pas, altfel ar fi continuat asa pentru tot restul drumului si nu l-as fi putut ajuta.
-Stii, Cristian, eu chiar sunt ingrijorat pentru...tine...adica pentru starea ta... daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva sa stii ca eu sunt aici si poti sa imi spui orice, promit ca nu te voi judeca si nu voi face nimic sa te simti prost. Cuvintele mele curgeau pe langa el. Si-a intors pentru un moment privirea dar era ca si cum s-ar uita prin mine.
-Urmeaza-ma...cuvintele lui m-au lasat masca, dar am facut cum mi-a cerut. A pornit in alta directie fata de cea in care ne duceam de obicei. As fi vrut sa intreb unde mergem, dar era mai bine daca nu spuneam nimic...
Dupa doar 5 minute de mers am ajuns la faleza orasului.
-Vin-o dupa mine! mi-a soptit aproape stins.
L-am urmat si am urcat cateva scari care duceam la o parte a faleze pe care nu o cunosteam.
Aleea principala se continua cu una secundara. Desi fusesem de multe ori prin acea zona, nu am observat acea scara acoperita de crengile salciilor. Sus, era un rand de dalii care creau o alee pe sub crengile plangatoare.
Dupa cativa pasi, Cristian s-a oprist si s-a asezat pe o margine de pavaj trecuta de vreme. M-am asezat si eu asteptand sa spuna ceva, dar privea in gol, pierdut.
-Cristian...
O lacrima i se prelinse pe obraz.
-Cristian, ma sperii! glasul imi era alarmat realmente.
Continua sa taca. Se uita in gol , iar lacrimile incepura sa curga.
-Alex, mama e la spital... mama e la spital si nu mai stiu ce sa fac...sunt singur... nu pot sa o ajut. Se uita fix in ochii mei si am simtit cum inima mi se frange in doua.
L-am luat in brate... Nu stiam ce fac, dar a fost primul reflex... a inceput sa planga si mai tare si sa ma strange cu putere in brate. Ii simteam corpul vulnerabil. Un val de caldura ma invada. L-am mangaiat usor pe cap. Atunci am stiut ca fac ce trebuie. Cristian avea nevoie de mine si desi il stiam de doar cateva zile vroiam sa fiu alaturi de el, avea nevoie de mine...
Dupa cateva minute s-a oprit din plans si s-a retras din bratele mele. Am simtit cum se rupe ceva din mine, fara sa pot sa imi explic ce. S-a uitat la mine cu ochii in lacrimi.
-Imi pare rau pentru asta....nu ar fi trebuit sa iti spun ...
-Nu, stai linistit . Vreau sa te ajut...ai facut bine ca mi-ai spus. A incercat sa zambeasca, dar durerea era prea mare.
S-a uitat pentru un moment in alta directie, apoi s-a intors catre mine din nou. Se uita fix in ochii mei.
-Stii...aici vin mereu cand am nevoie sa ma reculeg....e locul meu special...nimeni nu mai vine aici....
I-am zambit.
-Promit ca nu voi spune nimanui despre asta. Si referitor la mama ta-chipul lui se crispa din nou din cauza durerii pe care o resimtea gandindu-se la ea- pot sa te ajut cu ceva? Daca mi-ai spune ce se intampla cu ea poate as putea sa iti dau un sfat,sau orice...
-Ea...a inghitit si a continuat un pic crispar, ii era greu sa vorbeasca despre asta...a facut infarct alaltaieri...am gasit-o cazuta in bucatarie cand am ajuns acasa...-inca o lacrima se prelinse dar o sterse repde cu mana- si acum e la spital...medicii nu stiu ce sa creada.... A izbunit din nou in plans...
-O sa fie bine, linisteste-te... o sa fie bine....trebuie sa ai credinta...
-Nu stiu ce sa mai cred...-era distrus, lipsit de speranta... -vreau sa fie bine, nu stiu ce as face daca...
-Nu. Te rog nu te gandi. O sa fie bine.
M-a cuprins din nou in brate. Multumesc mult! mi-a soptit la ureche. Dupa cateva momente mi-a dat drumul si a ramas cu privirea in gol.
As fi vrut sa ii spun ceva care sa il scoata din starea aia, dar nu stiam ce...
Am ramas tacuti amandoi pentru inca ceva timp dupa care ne-am ridicat amandoi si ne-am indreptat catre casa. Drumul a fost la fel. Ajuns in fata casei as fi vrut sa ii vorbesc, dar nu mai aveam putere...ma afectase si pe mine problema lui, asa ca doar i-am aruncat o privire incurajatoare si am intrat in curte, apoi in casa si am urcat in camera mea...
Trebuia sa il ajut cumva pe Cristian,trebuia sa fiu alaturi de el, sa il fac sa se simta mai bine,dar nu aveam nici cea mai mica idee cum sa fac asta. Acum totul era clar, stiam de ce era atat de absent la scoala si se comporta asa cu mine. M-as fi asteptat ca a doua zi de scoala sa fie la fel de agitata ca prima, sa comunice cu mine, sa vrea sa afle mai multe. Incepea sa imi para rau ca l-am judecat fara a afla de la el ce se intampla cu adevarat. Amintindu-mi de gandurile pe care le-am avut, m-am rusinat, mustrandu-ma de ce am putut crede despre el.
Si rivalitatea dintre colegi devenea mai limpede acum. Problema nu era la Cristian, ci la ceilalti care, dintr-un motiv anume, il judecau fara a-l cunoaste. Nu il stiam decat de cateva zile, dar deja ii simteam sufletul bun pe care il avea. Era diferit fata de ceilalti, el nu a incercat sa ma atraga de partea lui cum au facut colegii mei, el a incercat doar sa se deschida in fata mea. Si in sfarsit a reusit sa se deschida complet astazi. Un fior placut ma trecu amintindu-mi de imbratisarea lui. A fost atat de sincera si de ... placuta. Pentru o clipa am simtit din nou sentimentul si fata mi se destinse intr-un zambet. Cristian era un baiat de treaba si trebuia sa fie prietenul meu. Avea nevoie de mine si eu trebuie sa fiu langa el.
Dupa ce am terminat rapid temele si am luat cina impreuna cu parintii mei, am urcat repede in camera mea si m-am bagat in pat. In timpul mesei am discutat cu parintii mei despre problema lui Cristian si imi dadusera o idee geniala. Chiar daca nu puteam sa fac prea multe pentru mama lui Cristian, cel putin aveam sa ma duc sa ii duc un buchet de flori imediat ce avea sa se simta mai bine.
Am zambit incantat de ideea mea. Am incercat sa adorm dar nu am reusit sub nicio forma. Nu-mi puteam lua gandul de la mama colegului meu. Stiam ca starea ei era nesigura din spusele lui,dar oare reusisera doctorii sa faca ceva pentru ea? Singura solutie de a afla era sa sun sa intreb.
Am cautat numarul in agenta telefonului si am apasat pe tasta de apel. Emotiile din stomac isi faceau simtita prezenta. "Da, Doamne, sa fie bine!"- ma rugam in gand. Dupa ce a sunat de 3 ori, Cristian raspunse.
-Salut! Sunt...Alex! oare de ce glasul imi era atat de ciudat?
-Salut! Parea un pic mai insufletit.
-Cum se mai simte mama?
-E mai bine! -Acum parea chiar mai bine. Am zambit in sinea mea.- Si maine ma duc sa o vad. Doctorii au zis ca acum e bine.
Tacerea se asternu si nimeni nu mai zise nimic.
-Deci sa inteleg ca e in afara oricarui pericol,nu? am intrebat un pic fortat, descurajat de raspunsurile schematice ale lui Cristian.
Dupa un moment de confuzie, el zise:
-Da...acum e in afara oricarui pericol doar ca mi-e cam frica sa nu ma minta doctorii si mama sa fie inca in pericol. Nu stiu ce m-as face fara ea. Ea e totul pe lume pentru mine si nu as putea trai fara ea. -suspina usor si inima mi se nelinisti-dar vreau totusi sa cred ca va fi bine si totul este in regula.
-Stii, eu cred ca cel mai bine e sa ai incredere in doctori. Nu cred ca te mint. Sunt sigur ca mama ta se simte bine. Apropo la ce spital e ? daca se simtea deja mai bine, planul meu urma sa fie pus in practica chiar in ziua urmatoare. Nu mai aveam sa astept. Vroiam sa il fac pe Cristian sa se simta bine si nu avea sa stea nimic in calea mea.
-La spitalul de Urgenta...maine ma duc sa o vad... sunt nerabdator sa ii spun cat de mult o iubesc...
Chiar nu ma inselasem deloc, avea chiar un suflet de aur si oricat de mult incercam sa inteleg motivul pentru care nu il agreau ceilalti colegi nu reuseam .
Nu vroiam sa il tin mai mult la telefon,deja parea destul de obosit si cu siguranta avea nevoie de foarte multa odihna dupa cum aratase in ultimele zile. I-am spus noapte buna dupa care am inchis telefonul cuprins de un sentiment de bucurie.
M-am trezit voios de dimineata. Mi-am facut ritualul matinal care includea igiena personala si castronul nelipsit de cereale cu lapte si am plecat in graba spre scoala. Cum deja banuiam, Cristian era mai bine. A venit mult mai insufletit si de cum s-a asezat in banca langa mine, a inceput sa vorbeasca cu acelasi entuziasm ca in prima zi. Imi placea cand se comporta asa, era o persoana interesanta in preajma careia ma simteam bine. Faptul ca i-am vazut si partea sensibila m-a ajutat sa imi schimb parerea pe care mi-o formasem despre el in prima zi. De fapt el nu era prea posesiv, nu incerca sa ma acapareze, ci vroia sa discute cu cineva despre ce simte el, despre problemele lui pentru ca a dialoga cu ceilalti colegi era practic imposibil la cat de inversunati erau impotriva lui. Nu intelegeam care e problema, de la ultima discutie cand Raul a incercat sa imi spuna despre ce ascunde Cristian, nu s-a mai ivit nicio ocazie si astfel totul a ramas in mare taina. As fi putut sa ii intreb pe Mihai sau pe Corina, sau chiar pe Ana care se parea ca ii tinea partea lui Cristian si cu siguranta nu ar fi avut nimic impotriva sa imi spuna ce se intampla, dar ceva ma impiedica sa pun astfel de intrebari. Ceva in interior imi spunea ca e mai bine ca totul sa ramana asa. Oare ma temeam ca nu cumva sa descopar ceva care m-ar fi indepartat de el?!
-Alex,esti pe acolo?! Hey... vocea lui ma trezi din ganduri.
-Da,da,absolut! m-am intors si i-am surprins privirea confuza. Imi zambi si ma linisti zambetul lui. Avea un zambet frumos, un zambet de copil a carui inocenta doreai sa o protejezi cu orice pret.
* * *
S-a sunat de iesire si cu emotie in suflet m-am despartit de Cristian, zambind in sinea mea ca ii voi faca o bucurie lui si mamei sale. Am luat un taxi si am ajuns la floraria de la care cumparam de obicei flori pentru mama mea. O cunosteam pe doamna care vindea, era mama unui fost coleg si cum ma vazu, chipul i se destinse intr-un zambet de bucurie.
-Alex,bine ai venit! Vino sa te pup! M-am apropiat si m-a sarutat pe obraz.Monica era o femeie de treaba si intotdeauna calda .
-Vreau sa va rog ceva foarte foarte foarte special! i-am zis complice. Vreau sa imi faceti un buchet mare de trandafiri, dar asta cat mai repede posibil pentru ca ma cam grabesc,trebuie sa ajung intr-un loc pana la ora 4.
Chicoti cu subinteles.
-A...sa inteleg ca in sfarsit a aparut aleasa? Mult s-a mai facut asteptata. Vorbele sale ma lovira in plin. Intelesese cu totul gresit, cum de credea ca e vorba de o fata, adica eu niciodata...adica niciodata nu avusesem o prietena, desi aveam 17 ani si ceilalti la varsta mea trecusera prin multe paturi...
Am dat din cap in semn de dezaprobare.
-Nu, nu e vorba de nicio fata. E pentru mama unui coleg care e la spital si vreau sa ii fac o surpriza. Monica zambi usor dezamagita.
-Si eu care credeam ca in sfarsit ai pus mana pe o fata frumoasa si desteapta...
Toata aceasta situatie ma tulbura un pic. Era ciudat, daca nu foarte...eu chiar nu avusesem nicio prietena, toate fetele din viata mea se apropiasera de mine doar ca de un prieten. Deveam repede confidentul lor si de cand ma stiam ma intelegeam mai bine cu fetele decat cu baietii, acestia din urma fiind mult mai superficiali in gandire si ca sa o spun pe aia dreapta, obsedati de sex... Oare de ce pana la varsta asta nu aparuse acea fata care sa imi suceasca mintile?! Aceasta intrebare ma sperie... pana acum nu simtisem nevoia de a fi langa cineva, ma simteam bine cu mine, ma simteam bine cu prietenii mei si gaseam placere in lucrurile pe care le faceam in timpul liber. Auzisem de persoane care sufereau din cauza relatiilor lor, erau nefericite pentru ca nu puteau avea pe cineva anume, insa nicicand nu intelesesem pe deplin aceste comportamente, fiind strain de ele.
Nu a mai durat mult si buchetul a fost gata. L-am luat, i-am platit Monicai si am iesit ingandurat. Nu imi dadea pace ideea de a avea o prietena. Ma simteam ca un ciudat, ma simteam diferit si exclus totodata. Intotdeauna am spus ca nu e nimic in neregula sa fii altfel, dar acum lucrurile pareau confuze. Simteam ca trebuie as fiu ca si ceilalti, oricat de superficial suna, aveam nevoie sa ma simt ca ei. Pe tot drumul pana la spital, m-am tot gandit la aceleasi lucruri.
Am platit soferului si am coborat din taxi. Eram bucuros ca ii voi face o bucurie lui Cristian si mamei sale, dar gandurile anterioare imi umbreau oarecum mintea si sufletul. Nu era un moment oportun pentru astfel de lucruri asa ca am incercat sa ma gandesc la altceva si am intrat in spital. Dupa ce am gasit etajul unde erau internati bolnavii, am luat saloanele la rand,dar chiar inainte sa intru in ultimul, am dat nas in nas cu Cristian.
-Surpriza! a fost tot ce am putut sa spun afisand un zambet inocent de copil nevinovat.
A ramas pentru cateva clipe uimit cercetandu-ma din cap pana in picioare, privirea oprindu-i-se pe buchetul de trandafiri.
-A...astia...probabil te intrebi ce caut aici si ce fac cu florile. Ei,bine m-am hotarat sa iti fac o surpriza si am venit sa o vizitez pe mama ta si pentru ca nu era frumos sa vin cu mana goala i-am adus un mic buchet de flori. Nu stiam ce flori ii plac asa ca am ales trandafirii, sper sa nu o fi dat in bara,nu?
-Nu, nu ai dat-o in bara, imi raspunse el inca uimit. Eu tocmai ma pregateam sa ies pana afara sa ii iau mamei niste medicamente, dar cred ca pot sa mai stau un pic, asa ca hai sa te...prezint... Era usor incurcat. Entuziasmul imi pieri de pe chip si pentru un moment m-am intrebat ce naiba caut eu acolo?!
A observat reactia mea si revenindu-si in fire total spuse:
-Hey, ce-i cu moaca asta trista, sunt fericit ca ai venit. Doar ca nu ma asteptam sa faci asa ceva...adica nu a mai facut nimeni un asemenea gest pentru mine, si mai ales cineva care ma cunoaste de doar cateva zile. Multumesc!
M-a imbratisat! M-a luat pe nepregatite, dar ca in ziua precedenta un val de caldura imi inunda corpul. Era ciudat. Era pentru prima oara cand simteam o astfel de senzatie. Am fost imbratisat de parintii mei, de prieteni, amici, necunoscuti, dar niciodata nu mai simtisem multitudinea aceea de sentimente. Era pace interioara, dar totusi totul era o continua agitatie, ganduri...trairi...
S-a indepartat dupa cateva momente si m-a indemnat sa il urmez. Am intrat in urma lui in salonul puternic ... |
 |
|
|
|
|
|
|
