Daca o sa va placa voi publica si continuarile. Insa va avertizez ca este un pic ciudata povestirea, fabuloasa, iar sexul va exista si el, insa in capitolele viitoare.
Ah si, daca am greseli, sa mi le evidentiati. Este posibil sa fi omis la corectura.
Era o zi fierbinte de Iulie, soarele domina cerul senin, vantul abia daca adia si, cand o facea, semana cu o mangaiere calda. Muntii se inaltau maiestuosi deasupra peisajului, paduri seculare imbracau pamantul cu o mantie verde, precum smaraldul. Ciripitul pasarilor si susurul raului strapungeau codrul, de altfel silentios. Pe creanga unui stejar batran o veverita se scalda in razele soarelui cand, vocile a doi calatori au speriat-o.
Doi tineri, cu rucsacuri in spate, se apropiau de peretele muntelui; erau pregatiti pentru escaladare. Ascensiunea evolua fara mare efort, caci cei doi erau obisnuiti cu asemenea activitati in natura. La jumatatea urcusului cei doi s-au oprit, pentru a-si trage sufletul si pentru a asimila frumusetea peisajului. Privind in jos, totul parea minuscul, insa raul cristalin putea fi usor obsevat cum serpuia printre copaci. Singurii companioni pe care baietii ii aveau la acea inaltime erau doar pasarile.
Cei doi si-au continuat ascensiunea catre varf, dar deodata peretii de stanca au inceput sa vibreze, de parca ceva s-ar ibzi de munte. Curand, praf si pietricele au inceput sa cada peste ei, urmate de pietroaie si bolovani din ce in ce mai mari. Avalansa i-a luat pe nepregatite, de parca aceste intamplari vin vreodata anuntate. In cateva minute, bucati uriase the stanca au coborat, lovind peretii inclinati ai muntelui, precum bilele unei macarale demolatoare, cazand apoi in neant. Neavand unde sa se adaposteasca, cei doi au incercat sa se indeparteze, in lateral, pentru a evita proiectilele periculoase. Cand parea ca alunecarea ar lua sfarsit, un ultim bolovan cazu, lovind peretele, retezand cablul care sustinea unul din baieti.
In timp ce Liviu pica in gol, Claudiu era atat de socat incat nu putu scoate nici un sunet. Gura ii era deschisa sa tipe, dar nici un sunet nu iesi. Durerea pierderii urma sa fie simtita in curand.
M-am trezit in toiul noptii, cu tunete rasunand afara si fulgere creand umbe bizare in camera mea. Eram transpirat, inima imi batea mai sa iasa din piept, respiratia imi era accelerata. M-am ridicat la marginea patului, incercand sa ma calmez.
De ce ma pedepseste mintea astfel? De ce trebuie sa visez acea zi de rau augur? Nu am stiut sa raspund. Insa ce stiam cu siguranta era prezenta unui sentiment. Un sentiment de greutate in piept. Un fel de durere care nu se manifesta fizic, ci psihic. Coplesit de amintiri si de pierderea suferita, aproape cu trei ani in urma in Carpatii Meridionali, am plans pana am adormit. In sfarsit, un somn fara vise.
Cand m-am trezit, eram inca afectat de alean, insa ma simteam mai bine. Imi era foame si transpirand din cauza cosmarului, aveam nevoie sa fac un dus. As da la schimb acest vise intunecate pentru ceva mai fericit. De ce nu pot sa am vise normal, precum tipii de varsta mea? Bine, daca as avea genul ala de vise, nu le-as numi tocmai normale. Gandindu-ma la asta, imi veni in minte un cantec al Nataliei Oreiro, Cambio dolo. Da, as da la schimb durereap entru fericire. Asadar, am pornit laptopul si in scurt timp deja ascultam cantecul mentionat.
M-am dus la bucatarie si am pus de-o cafea, la filtru, caci nu aveam prea mult timp la dispozitie. In timp ce cafeaua se prepara in aparat, m-am dezbracat si a mers la dus. In cateva minute eram curat si imbracat pentru facultate. Am avut suficient timp sa-mi beau cafeaua, impreuna cu niste biscuiti si o banana. Mi-am pregatit ghiozdanul cu foi, caiete si instrumente de scris, am spalat cana, m-am incaltat si am plecat. Nu am mai inchis laptopul. L-am lasat sa faca ratie la torrent-uri.
Cand am ajuns la metrou, trenul abia se oprise la peron. Nu era foarte plin la ora respectiva. Ba chiar avea si cateva locuri libere de stat jos. Am ocupat un scaun ca sa pot citi mai usor din carte. De obicei ascult muzica la casti, cat calatoresc cu metroul, chiar daca citesc. Azi nu aveam castile. In timp ce trenul avansa in tunel, o femeie in varsta, care statea langa mine, ma abordeaza:
„Iarta-ma ca te deranjez. Pot sa te intreb ce citesti?”
„Sigur! Este o carte care acopera toata istoria, in mare pe cea a omenirii, the la aparitia omului si pana in prezent.”
„Vai, dar ce interesant! Mi se umple sufletul de bucurie cand vad tineri ca tine citind o carte si nu stand cu ochii in telefon, ca majoritatea. Bravo tie!”
„Multumesc frumos doamna!”
Cartea pe care o citeam aborda mai multe teme, precum fizica, antropologie, istorie si geografie. Era ca un fel de documentar, numai ca negru pe alb, pe hartie.
Vocea din boxe anunta urmatoarea statie, cea la care urma sa cobor. Urcand scarile catre suprafata, caldura de afara contrasta cu racoarea din subteran. Am mai mers aproximativ cinci minute pana sa ajung la cladirea universitatii mele. In amfiteatru am ocupat un loc, unul singuratic, si l-am asteptat pe profesor, citind.
Nu prea imi placea sa orbesc cu ceilalti. Preferam solitudinea. Insa, nu eram asa acum trei ani, inainte de accident. Obisnuiam sa vorbesc cu colegii mei, cu profesorii, cu prietenii, cu...cu el. Obisnuiam sa vorbesc cu el despre orice. Uneori, vara, stateam pana tarziu in noapte, intinsi pe iarba in parc si discutam despre toate. Fara nicio grija in lume. Doar eu si el. Eu si Liviu. Dar asta nu mai era valabil acum. Dupa moartea lui, parca ma transformasem intr-un mut, cititor de carti. Si nu mi-am revenit. Nu am putut. Sau poate nu am vrut.
Vocile colegilor mei vorbareti au incetat cand profesorul a intrat in amfiteatru. Nu cu mult dupa sosirea lui, usile s-au deschis si o fata a intrat. Toate capetele baietilor s-au indreptat catre ea. Nu era nevoie sa fii cititor de minti ca sa stii ce gandeau majoritatea, daca nu chiar toti.
Parul ei era rosu precum rubinul, drept si lucios. Ochii erau verzi si buzele ca zmeura coapta. Purta un tricou alb cu o pisica portocalie situata fix intre sanii ei. Era inalta, dar nu foarte, undeva pe la 1,70m. Purta o pereche de blugi bleu, skinny, si o pereche de tenisi mov. De umar ii atarna o geanta de blugi, rosie.
„Ma scuzati, dar acesta este A1? Stiu ca aici se tine cursul de „Logica si gandire critica” semestrul acesta, dar nu este nicio placuta cu numele deasupra si...”, a intrebat in timp ce astepta langa usa.
„Domnisoara, te rog sa iei un loc si sa nu mai intarzii data viitoare. Si, ca sa va amintesc tuturor, nu accept sa mai intre cineva dupa mine. Daca intarziati, ati face bine sa nu mai intrati. Si da, acesta este cursul pe care il cauti.”, zise profesorul, iritat de intrerupere.
„Mu... |
