Eram tare fericita ca abia ce imi facusem pentru prima data abonament la o sala de fitness. In entuziasmul meu, cu abonament nelimitat, am mers primele zile, seara, cate 3-4 ore. O ora de banda, una de bicicleta si apoi un pic de forta, incheind cu ceva streching.
Ma simteam excelent, plecam epuizata, picioarele imi tremurau dar nu prea le mai simteam. Si in aceasta euforie, a treia seara, simt ca ma doare un pic genunchiul drept. Am zis ca o sa-mi treaca odata cu exercitiul. In timpul antrenamentului a patra zi, parca ma mai lasa, dar a cincea zi de dimineata aproape ca nu puteam sa-l pun in pamant. M-au apucat toti nervii pe mine. Ce prostie din partea mea sa exagerez din prima, de parca intrau zilele in sac.
Avand ceva pregatire medicala, mi-am zis ca e doar o suprasolicitare temporara si o sa-mi treaca. Am luat pauza de la sala vreo trei zile. Dar la job trebuia neaparat sa ajung deoarece abia incepusem un internship la o companie la care imi doream demult sa ajung. Noroc ca in cea mai mare parte a timpului lucram intr-un birou.
Din cauza durerii a trebuit sa renunt si la bicicleta cu care ma deplasam zilnic si sa suport cosmarul transportului in comun. Am zis ca o sa omor pe cineva de dracii pe care-i aveam (pe mine ar fi trebuit, dar eu eram déjà faultata).
Ba inca, trebuia sa strabat aproape intreg Bucurestiul, in perioada aceea trebuind sa ajung din Drumul Taberei tocmai la Doamna Ghica. Ce ti-e si cu doamnele astea…
Dupa metrou, asteptam in statia de troleu de la Obor. O deprimare vecina cu disperarea ma cuprindea cand imi priveam genunchiul umflat, bandajat si atat de putin folositor. Doar daca il miscam, aproape ca pulsa de durere. Aplicasem déjà de cand aparuse durerea vreo 3 feluri de geluri cu antiinflamator, am pus si o fasa elastica, degeaba. Ma lasa durerea un pic dupa masaj, apoi iar incepea. Mai aveam putin si incepeam sa plang. Dar puteam sa crap acolo ca nu scot un sunet.
Acum, cand prindeam un loc liber, eram bucuroasa sa ma asez. Si cum spuneam, asteptam in statia de la Obor sa vina troleul. Cel putin gasisem loc unde sa stau pe o banca in statie. « eu si babele » imi spuneam. Eu sunt mai rau ca o baba chiar, ca stau ca pe ace. Si chiar asa era, ma asezasem langa o doamna venerabila, frumos gatita, nitel cam sobra pt gustul meu, dar oricum nu parea ca ne leaga ceva mai mult decat banca pe care o imparteam.
Ambuteiaje peste ambuteiaje in trafic la ora aceea, doar greutatea piciorului meu prost ma tinea ancorata in prezent. Inconstient, imi duc mana spre genunchi sa il masez putin. Incerc sa il intind, fara sa vreau ma crispez putin, icnesc scurt, si ma resemnez. Oftez profund cu sentimentul ca sunt cel mai nenorocit om din lume. Respectabila dama din dreapta mea se uita spre mine si ma intreaba cu voce blanda:
- Ce-ai patit, mai copile ?
- Ma doare genunchiul asta de cateva zile si nu stiu ce sa mai fac ca sa-mi treaca.
Genunchiul meu drept, langa dansa, se vedea ca este mai umflat, cel putin de la bandajul care era sub pantaloni.
- Pai trebuie sa faci frectie. Vocea ei grijulie aproape ca-mi darama digul lacrimilor.
- Am facut, am dat si cu alifie, ma doare la fel de tare. Cand vorbeam imi tremura glasul de revolta si neputinta.
- Trebuie sa dai cu alifie de salvie si camfor, si trebuie sa te frectionezi uite asa, zice ea…si cu mana stanga imi aluneca usor, mangaietor pe deasupra genunchiului drept.
Eram putin mirata deoarece eu ma feresc sa ating persoanele necunoscute, mai ales pe cele care par a ascunde intentionat o suferinta. Dar bunicuta aceasta amabila avea o mana usoara, urca de cateva ori si coboara peste genunchiul meu, apoi incepe sa stranga usor carnea din jur si sa faca valuri peste fasa elastica de dedesubt. Recunosc ca-mi placea. Dar ma simteam foarte ciudat. Erau atatia oameni in statie si recenta mea prietena a pus si cealalta mana pe genunchiul meu, a inceput sa-l stranga si sa-l framante, era tare placut, si totusi extrem de stanjenitor pentru ca era in public si nu ne cunosteam deloc.
Totusi durerea imi trecuse pe moment si ma uitam la ea recunoscatoare, i-am spus :
- Aveti niste maini tare bune si frumoase. Acum nu ma mai doare. Da` cred ca o sa inceapa iarasi.
- O sa te faci bine, mai copile. Daca iti dai cu ce ti-am spus. Tine minte, alifie cu salvie si camfor. Si trebuie sa te tragi, asa de mai multe ori, pana simti ca se incinge.
- Asa o fi. Da` n-am gasit nici la farmacie, nici la plafar alifie d-asta. Mi-am dat si cu antiinflamator, si cu alifie chinezeasca, din aceea in cutiute rosii mici rotunde, stiu ca se dadea la reumatism, si am simtit ca a crescut temperatura, m-a lasat o vreme, apoi iar a inceput.
- Nu stiam ca nu se mai face la farmacie. Am eu reteta, mai copile, daca nu te grabesti pot sa-ti dau si o cutiuta si sa-ti zic si cum se face. Dar nu o am la mine. Stau la doua statii de aici, poti sa treci cateva minute acum sau dupa-amiaza, cand ai timp.
- Va multumesc mult de tot, acum trebuie sa ajung la munca, dar as trece dupa ce termin, daca spuneti ca are asa efect.
- Uite, ai aici adresa, zise, si imi dadu o carte de vizita pe care scria numele, telefonul si adresa. Apropo, pe mine ma cheama Livia. Te rog sa-mi spui Livia, nu e cazul sa ne formalizam.
- Oh, va multumesc mult doamna Livia, zic eu intr-un elan de recunostinta. Pe mine ma cheama Andreea.
- Incearca totusi sa-mi spui Livia. Altfel nu raspund.
- Imi e mai greu la inceput. Nu va cunosc asa de bine.
- Lasa ca te obisnuiesti.
- Imi dau si eu silinta.
- Bine mai copile, uite ca imi vine autobuzul. Sa ai o zi usoara si te astept dupa-amiaza.
Incepea sa ma enerveze expresia « mai copile » , mă trata ca pe un țânc. Ori eu de felul meu ma vad ca pe un fel de catwoman invincibila si cu un sac de intelepciune in capul meu adesea ciufulit pe dinafara. Dar acum avea un pic de dreptate, eram ca o pisica schioapa.
Si ma uit la respectabila doamna, bine implinita la trup, cu sani proeminenti si fund numai bun de incalecat, cu se duce pâș-pâș, unduindu-și soldurile in mers intr-o voluptate voalata care exista probabil doar in capul meu.
Si s-a dus. M-a lasat cu genunchiul asta sa ma chinuie. Ma gandeam daca sa ma duc la ea dupa job sau sa nu ma duc. Amintindu-mi ce blanda era cu mainile-i pufoase peste coapsa si genunchiul meu drept, mi-am zis ca poate chiar mi-o ajuta sa ma vindec si cu ocazia asta socializez cu o femeie care pare ca a trecut fumos printr-o parte importanta de viata pana acum. N-am decat de invatat de la ea, si poate ca si ei i-ar placea. Inca de cand statea langa mine parca vedeam prin bluza sub care ii bombau sanii. Yummy yum...
In sfarsit vine si troleul indelung asteptat. Ma ridic de pe banca si cu pasi usori pe varful degetelor ajung in sfarsit in troleu....aglomerat si asfixiant. Imi spuneam: Na, ca ti-a trebuit sa-ti futi genunchiul si acum iti futi si calmul punandu-te in situatii neplacute. Daca atat te-a dus mintea, suporta.
In sfarsit ajung a destinatie. Ziua trece destul de greu, desi am parte de intelegere de la colegi. Inainte de plecare ma decid sa o sun pe Livia, ii spun cine sunt si ca as ajunge la ea in 30-40 de minute. Zice ca e perfect. A gasit alifia.
Iar cu troleul, cobor mai devreme. Imi da prin cap sa ii cumpar niste flori, fara trandafiri, ca poate ma ia in ras pe tema asta. Gata buchetul, gata curajul, deja genunchiul meu cerea atentie...mai aveam putin si incepeam sa-l tar dupa mine. Incredibil cum mama cangurului am reusit sa-mi fut genunchiul fara sa stiu cum. De ce genunchiul, de ce dreptul, de ce doar unul? De ce asa tare dintr-o data? E doar efectul prostie, gata, invatare de minte, liniste.
Ajung la un bloc de 3 etaje si dooooaaaamne, nu e lift! Nu e lift. N—as fi avut nicio problema, dar acum, cu genunchiul asta beteag e o tortura. Si trebuie....sa citesc...scrie etajul doi. Asta e, hai, tzup tzup, iepurasul naravasul/culca iarba-n tot imasul/ ca s-a indragostit lulea/ de-un cantec de randunea/ si cand nu se auzea/ toate cele il dureau/ si cand versul incepea/ un genunchi i se muia/ iara el de drag si dor/ se facea catarator...hopa sus
In timp ce cautam rimele astea prescolare m-am pomenit deja la etajul doi. Dau sa sun la usa, tocmai atunci imi deschide. Livia, ma primeste cu amandoua mainile, imi multumeste pentru flori, spune ca sunt frumoase.
- Mai copile, ce ma bucur ca ai venit.
- Pai la tine e speranta sa ma mai lase genunchiul. Azi simteam ca mi se desprinde si cade, asa greu il simteam.
Imi dau jos pantofii si atarn geanta de un cuier.
- Lasa lasa, ca o sa fie bine. Vino de te aseaza aici. Ma ia de mana( mainile ei pufoase, are maini calde) si ma duce sa ma asez pe o canapea intr-un living. Simteam in aer o unda firava de miros de mancare gatita...vaai, ma topeste daca imi da sa mananc ceva gatit. Ma simteam ca un lup hamesit. Ceva inabusit , cu legume, parca asa simteam....deja imi lasa gura apa. La serviciu nu prea am avut pofta de mancare dar acum stand relaxata langa binevoitoarea si recenta mea prietena, aproape ca imi vedea sa dau din falci sa mestec mirosul. Totusi ma abtin sa comentez pentru a nu ma autoinvita.
- Haide ca merg sa iti aduc alifia.
Dispare in alta camera, ( ce relaxata merge in spatiul ei, e fascinanta) nu mi se dezlipesc ochii dupa formele ei, aproape simt ca ma inrosesc si inca n-am privit-o in ochi decat cand m-a primit in casa. Am talentul acela de a simti orice atractie de la primul moment sau deloc.
Acum, fiind cu ea intr-un spatiu inchis, eram foarte constienta de corpul ei. Parca puteam sa-l simt cu niste prelungiri invizibile ale mintii. Si simteam in ea un fel de asteptare si calmitate...eu care astept starnind furtuni, simtind aproape ca explodez, eram uimita si vrajita de aceasta atitudine senina.
- Uite mai copile. Am gasit. N-ai vrea sa te trag un pic si acum?
- Oo, mi-ati face tare bine.
- Intinde-te comod pe spate, imi zice. Asta dreptul, este, ca pare mai umflat. Ar trebui sa-l mai lasi sa respire, sa nu mai stea mereu strans in blugii astia.
- Da, poate, da` asa m-am obisnuit. Imi place sa port blugi. Imi sunt comozi pentru bicicleta.
- Mergi si acum cu bicicleta?
- Acum nu, ca nu ma lasa genunchiul asta.
- Hai sa-l ostoim noi, sa vezi tu ce alifie am pentru tine.
- Ce bine ca v-am intalnit!
- Ei, lasa, un copil asa dragalas ca tine trebuie sa-l inzdravenim.
- Nu sunt chiar copil, am trecut de 30 de ani.
- Nu mai spune! Pentru mine tot copil esti.
Incerc sa imi dau seama cam cati ani are Livia. Cred ca a trecut de 50 de cativa ani. Dar nu ai spune, deoarece are o prospetime naturala si formele ei sunt probabil atemporale. Este acel prototip de femeie care arata bine oricand, pentru ca are incredere in ea si emana feminitate prin totii porii.
- Nu e cazul. Dintre toti oamenii care au trait si vor trai pe acest pamant, cele mai mici diferente le avem cu cei care ne sunt contemporani. Iar sensul de copil a fost abuziv extins de la o realitate biolo... |
Diferenta de varsta si tensiunea sexuala
