Sper că această "fantezie" nu vă v-a lăsa cu un gust amar de spermă în gură, din cauza eșecului meu de a scrie această minunăție cu un cod inutil și bolboroseli incoerente într-o încercare zadarnică și disperată de umor.
***
După ce m-am gândit mult la asta, am decis în sfârșit să mă mut în Japonia. De ce? Pentru că acolo locuiește scumpa mea soție, Corina, și copilul nostru.
Până acum m-am chinuit să am un job stabil, dar fiindcă sunt iute la mânie, am fost concediată de la locul de muncă.
Deci, în sfârșit eram liberă să trăiesc o viață sexuală sănătoasă, cu soția, și m-ai ales să-i fiu mereu alături.
Până la urmă, cine nu ar vrea să trăiască și să lucreze în Japonia? Înafară de mâncare, vreme și distracția de acolo, ar trebui să fiu nebună sau Kim Jong-un (președintele Coreei de Nord) să spun nu.
Oricum, singurul motiv pentru care am vrut să trăiesc în Japonia cu familia mea, a fost din cauza nevoii mele obsesive și compulsive pentru anime, manga și statuete sumar îmbrăcate, care au cerut ca acest sacrificiu să fie făcut!
Nu știam prea multe despre țara asta, și bineînțeles că nu puteam vorbi limba lor, știu ce e sushi...și pot cânta versurile cântecelor anime japoneze, dar, nu stiu cum să le aplic în situatii reale. Cu toate acestea, tot ce am într-adevăr nevoie să știu este că țara aceasta este faimoasă pentru Hakata tonkotsu, oase de porc cu supă de tăieței, care este, fără îndoială, cel mai delicios stil de ramen găsit în Japonia, fiind apreciat de mine și vecinul de alături, care așteaptă mereu, în aceeași stație de autobuz, timp de trei ore, în fiecare seară de duminică, pieptănându-și meticulos mustața.
***
(Motivul pentru care Corina și Găbiță, fiul nostru, trăiau în Japonia, atât de departe de mine, a fost pentru că i-am forțat și i-am obligat eu să stea acolo.)
Acum, despre iubita mea Corina, eu toată un zâmbet, în timp ce îmi amintesc cum ne-am întâlnim prima dată.
Înainte de a o întâlni, am fost o tipă supraponderală, fără prieteni sau stimă de sine. Acum însă, mulțumită ei, am devenit o femeie încrezătoare, ambițioasă, și bogată, cu o piele fină și, care are, de asemenea, un cerc mare de prieteni și un model sexy suedez, de 2 m înălțime, cu ochi albaștri și părul blond, numit Lars...care se juca cu noi când aveam nevoie de o sculă.
***
În sfârșit am ajuns în Japonia, iritată dar și nerăbdătoare să îmi îmbrățișez și să îmi fut soția.
Eram nervoasă pentru că mi-am pierdut bagajele în holul aeroportului, plin de lucruri importante, cum ar fi vibratoarele noastre noi și jucăriile preferate ale puștiului nostru, Găbiță.
Frustrată, am lăsat ura să curgă prin mine...ca o mâncare prost digerată, care este ciuruită cu E. coli, în cele din urmă culminând într-un scaun foarte apos, în timp ce trei femei japoneze în rochii bodycon cântă și dansează despre asta (căutați online pentru "am un caz grav de diaree", dacă doriți o descriere mai grafică).
Fiind neatentă din cauza furiei mele, am început să mă cațăr pe peretele exterior, al unei clădiri, în timp ce fredonam coloana sonoră a unui serial animat de televiziune pentru copii, din anul 1967.
"De ce nu?", zic eu nonșalant pentru mine, ignorând complet orice și toate implicațiile sociale negative, precum și implicațiile juridice, care ar putea apărea ca urmare a acestei decizii de-a dreptul idioată pe care tocmai am luat-o.
Mă întorc în același loc în care stăteam cu puțin timp în urmă și încep să măsor în capul meu marea provocare din fața mea, gândindu-mă cu atenție la cea mai bună cale de a escalada acest uriaș colos de sticlă de 100 de metri, ca un fel de hibrid arachnid-uman cu o sete de răzbunare, o ură pentru toți criminalii, și o dragoste pentru haine groase, strâmte, care lasă puțin pentru imaginație.
Cu toate acestea, așa cum am început tranziția de la o platformă la alta, brusc mi-am pierdut echilibrul pe pereții netezi de sticlă și m-am rostogolit fără eleganță pe suprafața rece, tare și neiertătoare a cimentului de jos, provocând coșul de gunoi de lângă mine, să cadă peste mine și a vărsa marea marfă a acestuia de sticle goale PET și cutii de aluminiu peste tot.
"おいおい！あなたは馬鹿！何してるの?" (Hei acolo! Proasto! Ce faci?)
strigă un bătrân din apropiere cu o voce tare și iritată, arătând agresiv cu un baston pe jos la marea mizerie pe care tocmai am făcut-o.
Nu prea am înțeles ce a spus, dar judecând după expresia și tonul lui, sunt destul de sigură că nu a fost foarte prietenos. Speriată am arătat cu degetul undeva în spatele omului cu o expresie de groază foarte extra pe fața mea și am început să strig:
"Oh, Doamne! E GODZILLA!!!!"
Bătrânul se uită scurt la mine cu o privire încruntată pe față, care era mai ridată decât o "pungă" de testicule, înainte de a se întoarce să vadă la ce arăt și la ce țip. Imediat ce face asta, profit de ocazie să fug cât văd cu ochii.
După ce m-am făcut de râs destul pentru ziua de azi, în sfârșit mi-am croit drum spre iubirea vieții mele, de data asta ca o persoană normală și oarecum sănătoasă.
Văzându-mi iubita în depărtare, am alergat spre ea în mod dramatic, în timp ce coloana sonoră a melodiei My Heart Will Go On de Celine Dion era în fundal. Am sărit în brațele ei ca un sac de cartofi putrezi, excitată.
"Dragostea m-..."
"Pffui, miroși îngrozitor, ce dracu?!"A spus ea.
"Oh,...e noul meu parfum, dragă, aqua di Capra"
Practic, fiind botezată în coșul de gunoi, miroseam ciudat cu o esență de caca de capră.
***
După un timp, după ce am vorbit despre drama cu James Charles (pentru că era mai important decât personalitățile și viețile noastre) am decis să mergem acasă împreună.
***
Am ajuns în cele din urmă la destinație, eu, nerăbdătoare să văd, felul în care apartamentul soției mele arată. Când am început să mă uit în jur, am observat că apartamentul pare să fie mobilat cu un pat, o garderobă, un televizor, o chiuvetă de bucătărie, o chiuvetă de baie, o toaletă, și un sentiment copleșitor de dezamăgire.
De fapt, singurele lucruri pe care acest mic lăcaș le are în favoarea sa sunt că pare a fi destul de curat și are propriul balcon.
"Aceasta este cheia apartamentului nostru. Numărul 501", menționează Corina, întrerupându-mi gândurile mele, în cazul în care nu am reușit să îmi dau seama că numărul imprimat pe breloc este atașat de cheie.
Mâna ei intră înapoi în sacou și de data asta scoate ceea ce pare a fi un telefon mobil/celular.
"I-a și acesta. E noul tău telefon. Te sun mai târziu, acum trebuie să mă întorc la muncă".(am uitat să menționez că ea lucrează la o fabrică de hârtie igienică).
Accept telefonul albastru destul de mare și destul de vechi, purtând numele de brand Kira kira Kintama©.
"Frumos telefon. L-ai furat de la un muzeu de obiecte vintage?" Spun eu sarcastică.
Soția mea doar zâmbește inconfortabil la mine, ca un politician cuplat la un poligraf.
Înainte să dispară din ochii mei, m-a pus să promit că îl voi lua pe fiul nostru de la școală, ceea ce intenționam să fac oricum.
După ce a plecat, am decis să merg mai întâi la cumpărături, pentru că aveam nevoie de o baie și aveam nevoie de niște articole de toaletă, și să cumpăr și alte lucruri nesemnificative.
***
După ce am luat niște alimente comestibile de pe rafturi, m-am mutat la secțiunea de produse de toaletă, unde am văzut mai multe mărci de pastă de dinti, gel de păr, șampon, machiaj, lame de ras, și acele măști albe de unică folosință, care deja am văzut mulți oameni că le poartă, făcându-i să arate că sunt pe cale de a ajuta la nașterea unui copil, la a efectua un triplu bypass coronarian, sau să spargă o bancă.
Chiar vizavi de articolele de toaletă, erau reviste, romane, și benzi desenate, dintre care sunt în prezent citite, cel mai mult, de clienții de sex masculin.
Eu aleg să iau o revistă proiectată pentru a sublinia aspectele senzuale și erotice ale fotografiilor sale, astfel încât să îmi stimuleze excitarea sexuală și interesul puternic, compulsiv.
Am luat tot ce am nevoie și cu cumpărăturile complete, am mers la cea mai apropiată casă de marcat, restrictiv încercând să evit un om cu ochelari, îmbrăcat din cap până-n picioare în latex auriu și poartă ce îngrijorător arăta ca o pereche de testicule de aur gigantice la o pălărie, prezentând cu încredere, o publicitate pentru un fel de băutură energizantă.
"カードまたは現金で支払いますか", (plătiți cu cardul sau bani cash?) întreabă omul de vârstă mijlocie de la casa de marcat.
Se uita la mine destul de jenat și la bunurile mele de pe banda metalică.
Dintr-o dată îmi dau seama că asta ar fi o mare oportunitate pentru mine să încerc să folosesc câteva cuvinte în japoneză pe care le am deja sub mânecă. Așa că am început să recit versurile de deschidere de la Neon Genesis Evangelion, pentru că...de ce nu?
Omul s-a uitat la mine multe secunde lungi și incomode. În cele din urmă, el reușind să se recupereze oarecum și începe să îmi pună bunurile într-o pungă, dar într-un mod jenant...foarte, foarte jenant.
După ce a terminat, vânzătorul mi-a spus suma totală pe care o datorez în japoneză atât de rapid încât nu am avut de ales decât să fur o privire rapidă la monitorul de afișare de la bancomat pentru a afla cât de mult îi datorez de fapt.
***
Apoi am început să merg înainte la grădiniță, pentru a-l lua pe Găbiță.
Am intrat în biroul directorului, și în timp ce deschid ușa, sunt întâmpinată de o cameră mare care era decorată generos și decadent de sus până jos. O pereche de perdele care par desprinse din Palatul Versailles împodobesc o frumoasă victoriană fereastră. Lângă mine, un întreg etaj este construit din foarte multe vase de marmură și fildeș valoroase, și multe obiective sculptate așezate pe biroul acestuia.
Directorul este Domnul Ichinose, un om care este la fel de sociabil și amiabil ca un tigru bengalez cu gura spumoasă și cu coada prinsă într-o capcană de urs, cu o barbă de capră și un păr afro mare și murdar.
"Mă numesc Ichiro Ichinose, sunt directorul acestei școli. Tu trebuie să fi Raluca așa-i?,
Spune el, într-o engleză de baltă care este atât de ruptă de realitate încât îl face pe Dl. Miyagi să sune ca un membru al familiei regale britanice în timp ce merge spre mine și își întinde mâna spre mine amiabil.
Dau din cap și îi strâng mâna cu suficientă presiune pentru a zdrobi o banană, dar nu suficient pentru a o strivi.
Dl. Ichinose răspunde pur și simplu zâmbind la mine cu un set orbitor de dantură.
"Deci, îți place biroul meu?", întreabă el, în prima propoziție gramaticală spusă corect, care l-am auzit rostind până acum, purtând un rânjet care sugerează că știe deja răspunsul la propria întrebare.
"Meh. Am văzut birouri și mai frumoase". Am spus neimpresionată.
"Ha ha ha...foarte amuzant", râde Dl. Ichinose, aparent crezând că sunt sarcastică, din cauza faptului că el refuză să creadă că există alte birouri care se pot potrivi cu al lui.
"Al meu e cel mai frumos birou din Fukuoka. Poate cel mai frumos birou din Japonia!"
Îmi place cinematografia monocromă clasică din vest", spune Domnul Ichinose, continuând să se uite cu dragoste la bunul Humphrey din tabloul de pe perete și la colecția lui de filme alb-negru pentru câteva momente bune.
"Sunt atât de frumoase și elegante. Nu crezi?", întreabă el.
"Mai degrabă mi-aș lăsa colonul mâncat de un grup de hamsteri turbați înfășurați în sârmă ghimpată decât să mă uit la un film alb-negru."
Directorul râde cu mare veselie la cuvintele mele (din care el înțelege doar 37,8% din ele).
"Ei bine, sunt sigur că ați venit după fiul vostru. Hai să vă conduc la clasa acestuia"
Spune directorul, îndreptându-se grăbit înainte.
"Această clasă e al lui Anally", spune Domnul Ichinose.
"Anally e foarte bună, dar liniștită", adaugă el, ridicând din umeri în timp ce își țuguiește buzele strâns împreună.
În timp ce mintea mea este ocupată încercând să îmi dau seama ce în numele lui Dumnezeu directorul încearcă să îmi transmită în limba engleză, l-am urmat confuz.
El deschide ușa pentru a dezvălui o figură feminină singuratică, aplecându-se leneșă pe unul din pereții acoperiți cu var portocaliu. Instantaneu, pot vedea în mod clar că această femeie nu este japoneză, judecând după caracteristicile ei faciale de Vest, pielea pistruiată luminoasă, și părul blond scurt.
Observându-mă, ea își pune smartphone-ul în mâna dreaptă, bagându-l în buzunar în acest proces, și aruncă ochii ei albaștri marini direct spre mine.
Instinctiv mă feresc în timp ce globii oculari deschiși zboară direct deasupra capului meu cu mare viteză, izbindu-se tare de peretele din spatele meu. Fără ochi și înfuriată, ea acum țipă din toți plămânii, dezvăluind sute de dinți mici ascuțiți, și niște gheare ce erup de sub unghiile ei, dezvăluind pentru prima dată cu adevărat șeful al acestei școli (glumeam, deși nu ar face această poveste mult mai interesantă?).
"Anally", spune Dl. Ichinose, conducându-mă spre femeie, observând profesoara de sex feminin dându-și ochii peste cap la pronunția greșită la numele ei rostită de director, înainte de a-mi spune versiunea corectă.
"Numele meu este Anne-Lise, mă bucur să te cunosc. Cum v-a fost ziua?"
"Nu e treaba ta, blondino." Spun eu.
"Bine", ea răspunde cu certitudine la fel ca o pre-scolară în încercarea de a găsi rădăcina pătrată a lui 69 (la care oricine care are intoleranță la lactoză știe că răspunsul e 8.30662386292), aparent surprinsă de cuvintele mele.
"Deci, tu trebuie să fii soția Corinei, am auzit multe despre tine. "
"Ei bine, sper că lucruri bune."
"Exact. În fine, după cum puteți vedea aceștia sunt elevii mei și mamele acestora, ar trebui să-i salutați, așa se face aici în Japonia."
"Oh ok. BUNĂ ZIUA TUTUROR!" Am spus eu cu o voce tare și grotescă.
Salutul meu brusc și uluitor este transmis la fel de bine ca un cocktail făcut din 40% bere, 40% lapte, și 20% pește fermentat.
Cinci dintre copii fug direct spre mamele lor, țipând în timp ce pleacă, doi dintre ei se clatină și cad pe jos cu ochii și gurile larg deschise de frică, iar ultimul stă acolo nemiscat cu o expresie goală în spațiu în timp ce se urinează, lichidul curgându-i pe picior.
Anne-Lise ignoră total salutul meu și mă întreabă, neîngrijorată de elevii ei, cea mai aleatorie întrebare.
"Unde ți-ai cunoscut soția?"
"Ei bine, ummm...Am văzut-o pentru prima dată la grădina zoologică, în timp ce hrănea câțiva iepurași drăguți și..."
"Deci, a-i avut gânduri sexuale în timp ce o femeie dădea de mâncare la niște iepuri." M-a întrerupt ea.
"Nu, nu am avut!"
Am vrut să-i spun mai multe târfei enervante, dar discursul meu a fost întrerupt de fiul meu, îmbrățișându-mi picioarele.
"Oh, da! Ora s-a terminat deja. Spune ea în timp ce se uită la Găbiță."
"Fiul tău este frumos exact ca tine, are aceleași trăsături frumoase că tine."
"Frumos, ha? Arată de parcă un cal și o blondă Barbie au avut un copil împreună."
Găbiță se uită la mine cu o expresie înfuriată de tendințe narcisiste ale lui Henric al VIII-lea, cuplată cu ciudățeniile iritante ale unei muște și cu detectarea slabă a coliziunii.
L-am luat de mână și am părăsit camera împreună, enervată, afară, Domnul Ichinose, așteptându-ne.
"Deci, Raluca-san. Ce părere ai despre clasa noastră TEGR Hakata?", întreabă Domnul Ichinose mândru.
"Eschimoșii legați la ochi care încearcă să scoată corsetele în flăcări de pe corpurile lor ar putea face o treabă mai bună la predat engleză decât profesorii tăi."
"Ho ho ho, râde vesel directorul ca un Moș Crăciun bronzat și fără barbă."
"Ești foarte amuzantă, Raluca-san", clar fiind că nu îmi lua deloc în serios cuvintele mele, tonul și expresia mea facială."
***
În timp ce părăsesc școala, îmi sună telefonul, și observ că e soția mea.
Fără să m-ai pierd timpul, am luat cărămida învechită de comunicare fără fir, și am apăsat butonul de răspuns și l-am pus la ureche.
"E totul în regulă? De ce nu răspunzi la telefon?" Mă întreabă soția mea.
"Am fost ocupată să dansez perpendicularul Pasodoble cu mama ta."
Desigur, la început ea părea foarte confuză de răspunsul meu, dar după puteam auzi hohote de râsete venind din partea cealaltă a liniei. Ea ne-a invitat pe mine și pe fiul nostru la cină la un restaurant local din apropiere...
***
Mă aștepta în fața restaurantului zâmbind la mine.
"Nu știi cât de foame îmi este, aproape că l-am mâncat pe Găbiță." Spun eu fericită.
"Ce te-ai face fără mine, scumpa mea." Mă sărută pe obraz.
Dacă aș primi un leu pentru fiecare dată când ea spune "scumpa mea", atunci probabil aș avea destui bani să-i dau portretului Mona Lisa niște sprâncene.
"Serios iubito, cum crezi că ar fi viața ta fără mine? "
Jenantă, mai ales că i-am tatuat numele și dățile ciclului ei menstrual pe bicepsul meu stâng, sus, (spun eu în mintea mea, ea nu trebuie să știe despre asta).
Am intrat în interiorul restaurantului, ocupând locurile noastre la o masă neocupată, și am început să citesc meniul.
"Hmm, ce crezi scumpo, ce ai alege dintre un tort de înghețată de piersici sau căpșuni?" Corina spune.
"De ce nu le pot avea pe amândouă?
"Umm, pentru că totul aici este foarte scump?!"
"Da așa e, nu e de mirare că toată lumea de aici e mai slabă decât blugii unui tip skateboarder emo."
"Adevărat, dar e mai sănătos așa."
În cele din urmă, după ceva timp, am decis să comandăm rulouri californiene.
Ruloul Californian (sau Aliforniacay Ollray dacă îi dau numele său Latin corect) este un rulou de sushi învelit în alge marine care este fabricat în mod normal și conține castravete, crab și avocado, presărat cu semințe de susan prăjite sau pește crud. Există multe povești contradictorii cu privire la originea umilă a acestui sushi, cu toate acestea, cel mai probabil este că a fost creat de un fost hoț neimportant, care a fost într-o zi urmărit de poliția din California pentru furtul unor castraveți, avocado și carne de crab dintr-un supermarket local. După ce a fost încolțit de poliție într-o alee, hoțul apoi a început să fugă într-o încercare disperată de evadare și cumva a aterizat într-un camion deschis, care transporta orez fiert, învelit în orez ca un om de zăpadă apoi a aterizat într-un alt camion lângă celălalt, de data aceasta acesta transportând semințe de susan prăjite. Și chiar dacă numele acestei persoane ar fi fost pierdut în timp, creația lui culinară faimoasă și infracțiunile nu au fost.
"Ei bine, scumpo, sper că de data asta vei locui aici cu mine și Găbiță, și vei salva relația noastră, tu fiind atât de departe de mine, m-ai făcut să mă simt destul de singură." Spune Corina.
"Da, promit, și sper că în cele din urmă înseamnă coabitare, și, poate chiar mai mulți copii". Eu arătând și sunând la fel de beată ca Oliver Reed de la show-ul Michael Aspel din 1984...
"Ești atât de amuzantă, scumpa mea, de aceea te iubesc atât de mult."
"În timp ce unii oameni mă consideră la fel de enervantă ca o invazie de țânțari de sex feminin acoperiți cu extract de habanero, tu mă tratezi frumos ca nimeni altcineva."
Ea a vrut să îmi spună ceva, dar starea noastră romantică a fost oprită de un om beat, noi, încă așteptând chelnerița să vină cu mâncarea noastră.
Bețivul era o persoană care dansa într-un costum de mascotă care poate fi descris doar ca bastardul al unui pește decapitat și o balenă, cântând cântecul Macarena.
"Alăturați-vă din nou mâine când vom afla cât de multe vagine femela can... |
O fantezie romantica cu lesbiene
