Elegie pentru doi scorpioni
Sunt scorpion. La noi, cică sexualitatea e unul dintre „stâlpii” personalităţii. Aşa o fi, dar mă întreb, atunci: să însemne asta că ceilalţi nativi pot trăi şi fără sex? (Bine, dacă ar fi să ne luăm după puritanii de toate neamurile, nimeni nu s-ar mai naşte pe pământul ăsta decât în urma unui viol, sau în urma traiectoriei incindentale a muştei, . Nici chiar ei, sfinţii! Bine, dar asta e altă poveste :D)
Ştiu că nu aveţi răbdare să citiţi introduceri lungi, dar n-am încotro, câteva destăinuri tot trebuie să vă fac. Anul trecut tocmai încheiasem, cu oareşcari convulsii, o relaţie care durase mai puţin de trei luni. Veşnica incompatibilitate: unul era îndrăgostit mai tare (eu), celalalt era mai precaut în plan emoţional (ea), eu-scorpion, ea-vărsătoare. Ei, acum n-o să vă povestesc acum despre Marcela, fiindcă asta e altă poveste. Cert e că ne întâlnisem în locul potrivit, la momentul potrivit, pentru a avea parte de nişte partide de sex (în doi, fiindcă am înţeles că în ultimul timp ea a preferă în trei, dar, iar, asta e altă poveste! – povestea ei, care chiar după despărţire mi-a rămas totuşi prietenă) grozave, apoi apăruse la mine însăşi măria sa dragostea cu D mare, aia care nu numai că îţi scoală pula numai la gândul nopţii trecute, dar îţi ia şi minţile, şi nu puţin...
Da, era la sfârşitul lui mai 2006 şi ajunsesem şi eu la concluzia că ataşamentul de Marcela semăna oarecum cu o boală (da, noi, scorpionii, dispunem totuşi şi de o emisferă cerebrală stângă care ne permite să ne autoanalizăm lucid şi cu raţiune, dar numai atunci când cea emoţională nu dă în clocot) care trebuia tratată rapid şi cu măsuri drastice, de tip chirurgical. Soluţia părea a fi la îndemână, la numai 80 km de casă, dar până atunci ezitasem.
Internetul a reprezentat – până acum vreun an – singura soluţie de a ieşi din izolarea în care m-am complăcut timp de vreo zece ani după divorţ (şi aici e o întreagă altă poveste! :D). De câteva săptămâni vorbeam pe mess aproape zilnic cu o fată, bucureşteancă şi născută ca şi mine, în zodia scorpionului. Descoperisem ceva în comun: amândoi ne dădusem seama că relaţia în care fusesem implicaţi anterior nu avea şanse de remediu... Aşa că stăteam ore întregi de vb (cum se spune pe mess), până la terminarea programului ei (pe atunci nu avea calculator acasă), despre una, despre alta, îi dădusem să citească cam tot ce aveam în format electronic din cele scrise de mine... Până când, într-o după-amiază de vineri, după ce zadarnic încercasem s-o conving pe Marcela să îmi răspundă la telefon, îmi iau inima în dinţi: Măi Crina, ce-ar fi totuşi să ne întâlnim? Şi, ca de fiecare dată, o clipă inima parcă a încetat să-mi bată, stând parcă în suspensie, aşteptântând răspunsul: of, domnule, in sfaaarsit! tu stii de cata vreme asteptam intrebarea asta? Vorbeşti serios? „sigur ca daaaaaaa!☺ Bine, Crina, dar tu îmi tot spuneai de Dani al tău... lasa-l naibii pe Dani, vreau sa ne vedem! Când? as indrazni sa spun... chiar maine! Mâine să fie, atunci! După cum puteţi observa numai eu foloseam diacriticele şi majuscule la începutul propoziţiilor...
Ce ştiam eu deja despre Crina? Că se apropie de prefixul 4 (pe care eu îl adoptasem de ceva vreme), că are un copil de 10 ani, că stă când singură, când se mai împacă cu maică-sa, că are un serviciu bun, unde câştigă destul de bine, că patronii îi puseseră la dispoziţie un C3 şi bezină la discreţie, că era cumva interesată de ocultism şi paranormal, că îi place să facă escapade la fiecare sfârşit de săptămână (ori la munte, ori la mare sau prin preajma Bucureştiului, unde sunt locuri de scăldat), că e moartă, cum se spune, în curul copilului, aflat la o vârstă incertă, pe care îl purta pretutindeni după ea... Îmi trimisese ea şi o poză, destul de recentă, când era înţolită pentru un party, în care mi se păruse a fi urâţică cumva... – slăbuţă şi speriată mai părea Crina în fotografia aceea!
Numai că, la ora ştiută, când microbuzul meu mă debarcă în preajma Gării de Nord, din C3-ul argintiu scoate pe geamul maşinii un chip şăgalnic, cu trăsături cam aspre, dar armonios proporţionate, apoi mă moaie instantaneu doi ochi mari, de culoarea măslinei verzi, încadraţi de tunsoarea simplă şi dreaptă, până la umeri, a părului castaniu deschis:
- Hello! – îmi făcu ea semn cu mâna, balansând o palmă micuţă şi albă ale cărei degete subţiri păreau nefiresc date pe spate.
Şi, cu un zâmbet larg, dezvelind un şir de dinţi mărunţi şi albi, desenând două cute verticale de-o parte şi de alta, pe obrajii bronzaţi, mă învită înăuntru. După ce am intrat i-am sărutat mâna, cum fac de obicei cu orice femeie şi, ca orice bărbat, i-am făcut o scurtă înspecţie: dincolo de aspectul fragil, Crina mea avea nişte coapse bine cambrate înveşmântate în jeans, nişte „balerini” în picioarele care apăsau cu dezinvoltură când pe ambreiaj, când pe acceleraţie sau frână, deci totul ok până aici, spuse armăsarul adormit din mine, apoi abdomenul perfect plat, de sportiv (T-shirt-ul albastru îi lăsa, desigur, ombilicul la vedere!), după care... după care se reliefau doi sâni liberi, nu prea mari, ce mă priveau cu obrăznicie, prin sfârcurile evidenţiate sub textura tricoului, aproape orizontal. Doamne, dar asta nu arată a femeie care a născut şi a alăptat, mi-am spus pe moment. Gâtul cu pielea întinsă, fără urme de rid, alb şi catifelat, cum se ghicea în umbra părului căzându-i, drept, până pe umeri. Bărbia fină, gura mică, dar cu buze egal pronunţate, obrajii supţi, pomeţii puţin proeminenţi, nasul subţire, uşor acvilin şi iarăşi ochii aceia mari, cu irişi de culoarea măslinei...
- Îmmm? – îmi zâmbi iarăşi. Ce părere ai?
Genul ăsta de întrebări mă blochează:
- Adică?!
- Cum mă găseşti?
Nu ştiu cu ce grimasă l-am însoţit, dar răspunsul îl ţin minte:
- Sper... că te găsesc bine-sănătoasă!
Şi am izbucnit amândoi în râs. Apoi mi-am amintit:
- Dar Viorel unde e?
- Hmm, strânse ea din buze şăgalnic şi clătinând din cap, cu voce coborâtă: am reuşit să-l „parchez” pentru week-endul ăsta la mama...
Mi-amintesc că imediat i-a şi sunat mobilul: Da, pui! Nuuuu... Da! Puiu, ai grijă! Nu, puuuui, nu, să ştii că mă supăr! Haaaai, puiule, te roagă mama! Bine, ce nu ştii, suni şi întrebi! Da, pui! Ok! Sună, nu-i problemă, da, sunt cu domnul Eugen, ştii, ţi-am spus eu de el, da, el... Bine, pui, te pupă mama! Şi, închizând telefonul, îmi zâmbi cu un aer vinovat:
- Ei... şi el, acuma... – pufni ea băgând într-a întâia. E atât de gelos pe toţi bărbaţii cu care mă întâlnesc... Complexul lui Oedip, fir-ar să fie!
De la duioşie la sarcasm – un pas mărunt pentru noi, scorpionii.
M-a lăsat apoi pentru câteva ore în Regie, să-mi văd băiatul cel mare, care încă locuia în cămin. Ai terminat cu profesoara aia de engleză? – m-a luat el în primire. Aaaa... altcineva! Şi cum e?... Las’ că o s-o vezi şi tu diseară, când o să vină să mă ia. (Vreme de mulţi ani băiatul cel mare mi-a fost cel mai constant confident, asta ca să subliniez că nu toţi copiii de sex bărbătesc suferă de chestii puse pe tapet de psihanalişti).
S-a întors către seară din Drumul Taberei, unde locuia mama ei, planuri imediate aveam, le pritocisem cu fiu-meu, însă urma o noapte cu statut încă incert. Dar, la o adică, el rămăsese singur în cameră, aşa că... După prezentările de rigoare (a doua zi Victor nu s-a abţinut şi mi-a trimis un mesaj: taicutule, nu-i da drumul! asta da muiere! pare superok!) m-am urcat din nou în C3, după care a sosit şi întrebarea de baraj:
- Încotro?
- Fiu-meu mi-a spus că e ceva mişto aici, pe lângă Semănătoarea. Piranha parcă zicea.
- Hai să vedem...
L-am găsit cu uşurinţă, era pe cealaltă parte a Dâmboviţei. Atmosferă mişto şi muzică de nota 10 (dată totuşi cam tare, ca să poată acoperi glasurile stundenţilor savurând zgomotos ultima duminică dinaintea sesiunii). Am stat pe o apă tonică şi pe câte un cappucino mai bine de trei ore, vorbind verzi şi uscate (de parcă nu vorbisem zilnic pe mess 3-4 ore, timp de aproape o lună!), cert e că nu ştiu când s-a trecut făcut târziu – ca de obicei, când sunt în preajma cuiva de sex feminin cu care pot comunica în mod autentic, dispare orice reticenţă şi se instalează o dulce nepăsare... Din care ne-a trezit din nou telefonul ei: Da, mamă!!! Biiiiine!!! Nu, nu mai vin, nu ţi-am spus?! Mai lasă-l în pace cu mutrele lui! Spune-i că nu-l mai las la cercul de informatică dacă face aşa! Da, da!!!! Cu Eugen, nu ţi-am spus???!!! Lasă, că am eu grijă! OK! Papa! Noapte buuună! Dură, aspră, mustind de iritare. Apoi din nou ochii aceia (păreau a fi mai închişi la culoare acum) privind cumva vinovat:
- Ei, şi mama... De când a murit tata tot aşa e... De-aia nu vreau să-l las pe puiu prea mult cu ea...
Abia atunci mi-am lăsat palma pe mâna ei:
- Crina, dacă tu vrei să mergem să-l luăm...
Mă fixă vreme de câteva secunde inexpresiv:
- Domnule, da’ cred că mai am şi eu voie să mai ies cu cineva, să mă...
Se întrerupse şi oftă.
- Cum vrei tu, Crina. Eu să ştii că nu te oblig.
Nu era cea dintâi femeie care mă privea aşa cum s-a uitat atunci la mine Crina: stupoare, mânie surdă, consternare, nedumerire – ceva amestecat, greu de tradus în cuvinte, dar care, pentru mine, însemna deja deschiderea de scor.
- Haaai, mă! Ha-ha-ha! Hai că-mi place! – îşi reveni ea câteva secunde mai târziu.
- Eu vorbesc serios, am zis plat, iar o clipă mai târziu mîna ei micuţă îmi cuprindea ferm braţul, ridicându-mă de la masă:
- Şi eu, spuse Crina ferindu-şi pe moment privirea.
Dar aproape că o simţii ţopăind ca o şcolăriţă agăţată de braţul meu până în preajma maşinii. Abia după ce ne-am instalat înăuntru răbufni şi ultima ei umbră de îndoială:
- Să nu interpretezi aiurea, Genule. E prima oară când invit un bărbat la mine de la prima întâlnire. Vorbesc serios, să ştii.
Şi râse mânzeşte. Doar eu continuam să tac, savurând ultimele momente când imaginaţia putea să-mi zburde în voie: ştiam că odată ajunşi acolo avea să fie un joc în doi, nu doar propriile năluciri.
- Totuşi noi ne ştim de ceva vreme... – am zis eu într-un târziu. Stăm de-atâta timp pe mess!
- Da, şi dacă vrei să ştii, noi am mai vorbit o dată şi la telefon...
- ?!
- Acum vreo trei săptămâni, într-o vineri...
De-asta mi se păruse cumva cunoscut glasul acela dulce de dimineaţă, când o sunasem prima oară pe mobil!
- Nu-ţi mai aduci aminte?
- ?! Nu...
- Am sunat şi am întrebat dacă e casa N. şi ai răspuns tu...
M-am gândit un pic: da, era după-amiaza în care mă pregăteam să plec la Piteşti (nu ştiam că pentru ultima oară!), la Marcela, şi mă trezisem cu un telefon de-a dreptul ciudat. Crezusem că e o farsă de-a profei de engleză.
- Parcă.
- Păreai grăbit. Eu voiam doar să verific dacă chiar exişti, N. nu e un nume obişnuit, l-am găsit numaidecât în cartea de telefon. Era doar unul.. apoi...
Şi zâmbi cumva încurcată.
Stătea în Lacul Tei. Mai exact, acolo moştenise o garsonieră de la una din mătuşile dinspre tată. Am oprit şi am intrat întâi într-un magazin alimentar („nu am pe-acasă mai nimic, că nu am mai trecut pe-aici de vreo săptămână” – se scuză ea), am cumpărat de mâncare, apoi s-a oprit în faţa raftului cu sticle:
- Ce zici, să luăm o sticlă de vin?
Am coborât ochii:
- Ştii bine că nu mă omor cu băutura...
- Hai să luăm, totuşi, conchise ea şi se înfipse la una de vin roşu.
Blocul ei era exact peste drum. La nouă stau! – Nouă e cifra mea norocoasă, cam la atât s-a rezumat conversaţia noastră din lift. Garsoniera fusese ingenios modificată, acum avea un hol spaţios, unde încapea o masă şi două scaune, o bucătărie lungă şi o cameră destul de mare, mobilată doar cu o canapea extensibilă şi un fotoliu, amândouă din piele, un şifonier croit de sus până jos, ocupând un perete întreg, un set de etajere unde era postat televizorul, DVD playerul şi combina audio. Împinsă către fereastră care dădea în balcon, o măsuţă joasă, pe rotile.
- E frumos aici, la tine...
- Mersi, se putea şi mai bine, dar deocamdată n-am investit mai nimic aici... Cred că o să vând, când o să am şi eu casa mea.
Am despachetat şi am primit permisiunea de a fuma o ţigară (Asta pentru că deocamdată îmi eşti musafir! – ricană Crina) în vreme ce ea a pregătit ceva repede de mâncare (parcă piept de pui la grătar cu garnitură de legume – drept să spun, nu mai ştiu exact, eu eram cu ochii numai la ea, observându-i cu atenţie expresia şi gesturile, care păreau a fi cumva febrile, dar sub control încă) şi în final am destupat sticla de vin. Am ciocnit, eu abia m-am atins, ea a luat o gură zdravănă, după care m-a privit întrebător (obrajii supţi începuseră să i se îmbujoreze deja):
- Facem un duş?
- Da, am spus eu.
Doamnelor şi domnilor, trebuie să recunosc că posed şi eu o doză de răutate. Bine, dublată de o certă înclinaţie spre voyerism... Aşa că am lăsat-o să se dezbrace fără să schiţez cel mai mărunt gest că aş intenţiona s-o imit. Crina, dezbrăcată, arăta aşa cum puţine femei arată în preajma fatidicei vârste de patruzeci de ani: un mijloc subţire urmând un tors destul de strâmt, dar înzestrat cu sânii aceia nu prea mari, dar obraznici, pe care ai fi putut să juri că nu a pus gura vreodată un copil, fesele şi coapsele mai pline, ce-i drept, dar fără nicio cută, apoi nişte genunchi de puberă şi nişte gambe arcuite, nervoase. Doar câteva vergeturi sidefii, pornind radiar de-o parte şi de alta, deasupra pubisului perfect şi proaspăt ras, aminteau cumva că aveam în faţă, totuşi, o mamă.
Dacă acum, când îmi amintesc, deja pula mi-e băţ, vă daţi seama seama ce se întâmplase deja cu ea în momentele acelea! Dar, ca un animal ce sunt, întârziam cât mai mult următoarea mutare. Aşa că intră singură în baie, am auzit apa curgând şi peste nicio jumătate de minut Crina scoase capul:
- Ce faci, măi, Genule?!
Picior peste picior, deşi nu îmi era deloc comodă poziţia, eu rămăsesem aşezat la măsuţa din hol.
- Ce să fac?! Îmi aştept rândul, am spus nonşalant, deşi îmi fierbea sângele mai ceva decât al unei fiare care, după o lungă pândă, îşi zăreşte în cele din urmă prada.
Ea pufni înfundat, după care făcu un gest energic cu mâna:
- Hai, vino odată!
- Bine...
M-am dezbrăcat şi imediat ce am intrat, m-am simţit la rândul meu „scanat” de Corina. Să fim bine înţeleşi: nu fac parte dintre cei care se pot lăuda cu dimensiunile, am doar o pulă normală, care, stimulată cu pricepre, capătă proporţii suficiente pentru a-şi îndeplini menirea cu real succes. Dar după un post de trei săptămâni şi după atâta amânare, mă prezentam acum Crinei cu o frumuseţe bine sculată, privind obraznic în sus, pe jumătate belită. Imperceptibil, îşi trecu vârful limbii peste buze şi schiţă un zâmbet, apoi o cuprinsei în braţe, ne sărutarăm îndelung, iar ea se lipi tot mai strâns de mine, de parcă ar fi vrut să-i verifice consistenţa, aşa că am cuprins-o la rândul meu de fesele elastice, să o simtă cât mai bine proptită de pubis, în vreme ce scrotul cred că îi mângâia u#... |
