Daca as putea sa-mi mananc foamea, nu as mai fi niciodata flamanda. Daca as fi putut sa-mi satisfac nevoile doar cu dorinta de placere, nu as mai fi fost atat de dornica de mai mult. Dar ironie… Doar noi singuri nu ne ajungem, avem nevoie de altii.
Nu stiu ce nevoie avea Laur de mine. Daca vroiam sa sug la pula, i-o luam in gat si incepeam, Daca nu, nu. Nu mi-a spus niciodata sa o fac. Nu s-a milogit, nu a cersit, nu a poruncit. “Hai, fa, suge-o!” Nu. Nu cerea pizda, cur, alte gauri, maini. Nimic. Aveam ce sa-i dau, dar nu cerea. Niciodata.
Oare de ce cele mai introspective moments mi s-au intamplat intotdeauna in buda?! Ori ca stateam pe WC, ori in cada, cu apa curgandu-mi pe clit, grohaind de placere cu ochii dati peste cap ca Sf. Tereza a lui Bernini, ori sub dus scuturandu-ma de plans si taindu-ma, intotdeauna aveam in ceva ungher mintal ceva de spus despre mine. Ceva rau, eram propriul tribunal, propriul calau (cum se spune calau la feminin?), propria Franta judecata la Tribunalele Poporului. Da, eram muierea din tabloul lui Delacroix, doar ca de trei ori mai grasa si, in loc de tate, cu burta expusa, sa pot sa mi-o rasumplu fara restrictii. Inspre ce-i conduceam pe cei din jurul meu… dracu stia.
+++
Laur a intrat in cabina dar, miracol, dorinta de supt mi se evaporase. Vroiam in schimb barosul ala.
– Am sunat. Ar trebui sa fim acolo la 2.30, la noapte… Bine ca maine nu sunt prezentari…
– …altceva…?
– …nu. Atat mi-a spus, si a inchis.
Laur le-a urmat exemplul si nu a mai spus nici el nimic. A iesit, inchizand usa de la cabina dupa el. Cam asta a fost. Istoria lumii in doua fraze si multe puncte. Am ramas acolo, ca Franta lui Delacroix, partea a doua, aia nepictata: depopulata, fara suporteri, si plina de riduri. Ori, in cazul meu, vergeturi.
+++
Am inceput sa astept noaptea, perioada in care lumea nu se cerea salvata, mantuita. Poate doar bantuita. Inainte de a ajunge la barosani, eram hotarata sa vizitez vreo doua bufeturi locale, foarte texane. Auzisem ca erau dedicate flamanzilor ca mine, asa ca abia asteptam sa le trec pragurile – la inceput singura, cu pas voios si bale in coltul gurii, dupa un timp sustinuta, cu bale in coltul gurii. “Mai cara-ma la unul, iubire, ca inca nu-s plina…” Laur asculta, si ma ajuta sa ajung in fata urmatorului castron plin. Ma pis pe el program de amiaza, plec chiar acum… M-am uitat la ceas, era trecut de 4, cred ca afara era o cladura de pana si soarele cauta umbra unde sa se ascunda. Nu-i nimic. Ideea e sa supravietuiesc pana la masina, dupa aia mai vedem. Trec pe la hotel sa-mi iau hainele de mireasa – hahaha, ce nume le mai scornisem! Erau toalele largi pe care le puneam pe mine cand era vorba de mers la bufet. Le aveam de vreo jumatate de an si mai bine si inca nu reusisem sa le fac sa ma stranga. Ce ma mai excita chestia asta… Imi imaginam momentul cand materialul ala o sa stea pe mine intins de sa se rupa, hai, inca un bufet si gata, prrrrrrrrr…. de fata cu toata lumea… carnea mi se revarsa afara, facandu-ma sa grohai ca o disperata, mai mult de bucurie decat de rusine. Se facuse loc pentru inca 2 portii!
+++
Aveam impresia ca se aburisera geamurile de la masina de cald. Era doar inchipuirea mea, probabil. Sau nu. Am ajuns in sfarsit la hotel, am trecut cu viteza printre rusi, printre alte natiuni, peste praguri, prin usi senile, debile, baga cardul aici!, impinge, nu… trage! inchide, printre-peste, infinge-te in vibrator! Nu, eram prea flamanda si aveam haine de schimbat. Sterilizat? Check. Hai in poseta, ca nu pot mult fara tine!
Am dat jos tot de pe mine, am pus mult mai putin decat tot pe mine si am iesit. Repetand ritualul, exceptand masina. Primul bufet era foarte aproape de unde stateam asa ca puteam sa merg pe jos pana acolo. Speram sa nu dau peste Antonie.
+++
Nu poti trece peste toate pragurile la fel. Am pasit peste cel de la primul bufet cu un fel de veneratie schioapa, de musca prinsa in plasa doar pe jumate. M-a izbit un miros de untura arsa, de podele pline de talpi, de mese zoioase si chelnerite nascute nervoase. Am inghitit in sec, trecandu-mi mana peste burta: bun venit acasa, scroaf-o! M-am infiorat de pofta. Am ajuns la o masa si am deconectat butonul “controleaza-te!” Urma sa bag in mine pana o sa trec probabil acelasi prag taraindu-ma.
M-am uitat peste meniu, am sarit rapid peste legume si alte laturi din astea pentru ierbivori, si am ajuns la capitolul steak: diverse, multe cu cate 2 x-uri in fata. Am comandat cea mai mare portie, localul se chema Big Texan. Go big or go home!. cu alte cuvinte. Well, message received.
+++
Am comandat si am inceput sa astept. Mirosul s-a prefacut in ganduri, in memorii, in ani ireversibili. Asteptarea e la timpul trecut, promisiunile la cel viitor. Ambele ne scapa, trec pe langa noi, prin noi, nu raman in noi decat ca rani deschise. Deschise altor promisiuni, altor asteptari.
Ditamai farfuria mi-a aterizat in fata in a “I want to believe” kind of style, mi-am pus mana la gura incercand sa nu tip, chestia era imensa. Era strident de imensa, ca rozul pe negru, ca firma Nike pe un trup de est-ic cu lant de aur la gat. Toate astea si inca ceva. O pereche de ochelari de soare, probabil. Chelnerita mi-a lasat troaca acolo si a plecat. Nervoasa, conform traditiei.
+++
Burdihanul imi intindea deja carpele de pe mine, si inca nu terminasem de turnat tot in mine. Simteam cum mi se freaca, umflat si tare, de materialul hainelor. Ma luase dracu de excitata ce eram. Imi venea sa ma dezbrac de toate acolo, si sa mai comand o portie. Identica. Ma uitam in jur cu bale la ochi, sa vad ce nu conta, ce nu se putea manca, mesteca, praji, inghiti. Partea aia de lume se misca incet, fara sens, directii, ispite, Antonie veghea peste ea, aspru si nelimitat. Ca un titlu de telenovela sudeza.
+++
As putea sa scriu o carte despre ce simteam la fiecare inghititura, la fiecare taietura. Taiam carnea din fata mea, de pe mine: harsh, o noua vergtura, inca un kilogram, inca, inca, inca… harsh. Sper ca tipul isi tocea barosul ala pentru la noapte, sper ca mai punea ceva par pe el, pe restul grupului, camuflaj erotic, sa nu-i pot vedea doar simti, inghiti: harsh! Crap!
Planuisem doua bufete, dar a trebuit sa ma declar invinsa. Texas-ul invinsese, era timpul sa ridic steagul alb, sa ma dau batuta, strivita, muncita, ghiftuita. Eram ghiftuita cum nu mai fusesem de mult, vroiam pula peste tot, de la gura la buric si pizda, cur si “arata-mi cat de inventivi sunteti” parts.
Muzica era destul de tare, cei prezenti-absenti, de nemancat, vociferau si ei strident, ca rozul pe negru, asa ca….. mghhhhh… trebuia sa-mi bag vibratorul undeva, la pizda nu aveam nici o sansa sa ... |
