Primul sezon de pandemie mi-a adus mai multe bucurii. Prima: plaja mea preferată era goală.
De obicei nu venea mai nimeni în sălbăticia asta greu accesibilă, fără vreo atracție pe mal și cu stânci în apă. Dar acum nu mai ajungea pe-aici picior de om, iar gardienii nici nu se gândeau să o păzească – de cine, până la urmă!?
În dimineața aceea mă strecurasem pe ea ca de obicei, pe poteci ascunse prin stufăriș și un crâng; apa era puțin tulbure, iar câteva alge ajunse la mal spuneau povestea unei furtuni din larg.
De regulă mă bălăcesc gol și în apă puțin adâncă. Așa făceam și atunci, când, deodată, am simțit o lovitură zdravănă în picior.
Am sărit instinctiv și m-am suit pe un bolovan ieșit parțial din apă; dar rațiunea îmi zicea că trebuie să fie ceva în neregulă: delfini nu vin pe-aici, și nici pești atât de mari nu se aventurează atât de aproape de mal – bașca printre stânci.
Cum mă gândeam la ce m-ar fi putut lovi, am văzut o coadă lungă, albăstrui-verzuie, cu solzi mari, cum nu mai văzusem niciodată. Coada a plescăit o dată la suprafață, iar apoi a dispărut.
Nu știu cât am așteptat ca hipnotizat, făcându-mi tot felul de scenarii, când, în locul cozii, am văzut capul blondin al unei fete care ieșise să ia aer. M-a privit, a inspirat puternic cu nările fremătânde, iar apoi s-a băgat iar la fundul apei.
N-am rezistat și am sărit după ea, chiar dacă m-am lovit ușor de bolovanul pe care eram... Ajuns sub apă, nu mică mi-a fost mirarea să dau aproape nas în nas cu ea, pentru că și ea venise ca să mă spioneze...
Ne-am uitat unul în ochii altuia, apoi s-a întors și a început să înoate în direcția opusă, aruncând totuși o privire în spate să vadă dacă o urmăresc.
Atunci am reușit să o văd cât de cât mai bine prin apa puțin tulbure: avea capul, mâinile și trunchiul unei fete tinere și zvelte, cu părul unduindu-se ordonat în valuri și sânii mici și liberi, săltând haotic, iar de undeva de unde i-ar fi fost buricul începea acea coadă pe care o văzusem la suprafață.
Avea o forță uimitoare în brațe, dar coada nu cred că o ajuta prea mult la înot, că nu se îndepărta niciodată prea mult de mine (chiar dacă eu ieșeam mai des decât ea la suprafață ca să respir).
În cele din urmă, am încolțit-o lângă niște stânci, fără a-i mai lăsa vreo cale de ieșire.
Atunci a început un joc numai de ea știut. S-a băgat sub apă și a început să mă privească și să îmi dea târcoale. Se uita curioasă la mine și, mai ales, la mădularul meu care plutea liber prin apă. Ba, din când în când, întindea mâna ca să mi-l atingă, dar se retrăgea, sfioasă.
Am început și eu să mă joc, întinzând mâna după ea. Curând, mi-am dat seama că nu mă va lăsa să-i ating coada și că oricum înoată mult mai bine decât mine: dacă ea nu va vrea ceva, nu se va întâmpla.
În schimb, a venit cu pieptul înainte și, cu un zâmbet șăgalnic în ochi, a acceptat să-i pun mâna pe un sân.
L-am atins întâi timid, era rece, dar consistent ca o piersică bine coaptă și zemoasă, iar sfârcul i s-a întărit imediat.
Dar când am început să-l strâng mai bine și să observ că îmi încape perfect în palmă, a trebuit să ies la suprafață, pentru că nu mai aveam aer. Un gând urât mi-a trecut prin cap: dacă făptura asta vrea să mă seducă sub apă până mă înec?
Ei bine, mi-am zis, nu e o moarte atât de rea. Am trăit peste 40 de ani, am gustat din plin din viață, o moarte prin seducție și înec ar fi chiar poetică.
Nici n-a trebuit să bag mult capul din nou în apă că am regăsit-o, așteptându-mă. De data asta, instinctul de supraviețuire m-a lovit din nou și a câștigat, făcându-mă să-i strâng sânul în palmă și să o ridic așa, cu totul, la suprafață.
Ajunși acolo, mă așteptam să fugă iar, însă, după ce a aruncat o privire pe mal parcă pentru a se asigura că nu ne vede nimeni, a rămas lângă mine. Mi-am dat seama că nu poate să plutească bine, coada nu-i este de folos în poziții statice. Tot așa, cu calm, am condus-o spre mal, spre apă mai puțin adâncă.
A avut o ezitare, moment în care i-am dat drumul la sân, dar apoi s-a răzgândit și a venit totuși cu mine. Când să ieșim chiar pe mal însă, m-a luat ea cu o mână de mădular și m-a tras spre apă foarte puțin adâncă.
Am acceptat bucuros compromisul, înțelegând că ea va putea să fugă oricând în larg, iar eu mă pot întinde liniștit pe nisip, fără a fi acoperit de valuri.
Dar, de la atâta joc cu sânii ei și de la mâna ei mică cu care mă strângea, pulanul mi se sculase ca niciodată de pe la 20 de ani și ceva...
Am vrut să zic ceva, dar, când m-a văzut că deschid gura, s-a încruntat și m-a stropit cu apă. Am tăcut și am zâmbit: până la urmă, momentele de poveste sunt stricate de oamenii care vorbesc în van. Iar zâmbetul devenise modul nostru de a comunica, de a ne da acceptul: „am înțeles ce vrei și sunt de acord”.
Cum ea se juca cu pulanul mea și se încrunta când duceam mâna spre coada ei, m-am îndreptat cu gura spre sânii ei. A zâmbit și am început să-i sărut și să-i mușc.
Părea că îi place, ba mai mult, întindea spre mine ce vrea să-i dezmierd: mi-a dat o mână să o sărut, apoi un deget să i-l sug, apoi un umăr să i-l mușc. N-avea unghii făcute și nimic care să-mi arate pe deplin dacă e om sau sirenă... Dar nici eu nu mai eram atât de atent la detalii, mirosul și atingerea ei înnebunindu-mă până peste poate.
În cele... |
Sirena
