Imi place enorm sa mananc...
___
Aflasem, dupa mai bine de 2 ani de stat impreuna, ca ii placea John Cage. Cage… Imi placea numele asta: sa fii inchis in propriul nume. Ca mine. Numele meu incepe cu O: cusca in care se ingramadeste restul. Nu voi putea niciodata sa scap de mine, asta era clar. Poate doar un pic…
+++
Nu stiu cum de se scapase sa-mi spuna. Cumparase un CD care, pus langa ale mele, arata a dracului de straniu. Zacea acolo... ca un scurtcircuit inghetat, intepenit. Cu rigor mortis. Marturisirile de genul asta imi cadeau in cap ca niste bombe atomice: simteam enorm de multa lumina si caldura in acelasi timp. II placea John Cage si, prin extensie, probabil ca ii placea si de mine. Numele imi incepe cu O. Doamne, ii placea de mine! Nu era nevoie sa mi-o spuna in fata. Stiam, eram sigura.
Lui Laur ii placeau prizonierii, oamenii incapabili sa scape de ei insisi, ca mine. Ii placea Cage. In loc sa ma elibereze, ca un print din poveste, el mai construia un rand de zabrele in jurul meu. Cu el, eram din ce in ce mai prizoniera… Laur era un Isus pe dos. Mantuirea mea statea pe fundul farfuriei, in adancul stomacului, in lipsa creierului, in cascatul gurii. In abandonul total in placerile carnii.
+++
Aflase sa sunt o gramada de interpretari la 4’33’’: la pian, la chitara, la tobe. O piesa dificila. S-a gandit sa o faca la masa. Cu borhot. “4’33’’: interpretare la o masa si 4 castroane si un pic.”
Locuiam inca in apartamentul din blocul cu tenciuala cazuta, in care soarele batea toata ziua, iar bucataria era mult prea departe de dormitor. Un apartament din care nu-ti venea sa iesi de rusine, in care nu-ti venea sa intri de sila. Cu vecini peste tot in afara de dreapta, formand o cruce incompleta pe care trebuia sa o car de doua ori pe saptamana. Intram si ieseam cu ochii in pamant, numai sa nu vad creaturile cu care imparteam cimitirul pe verticala.
+++
M-am asezat in fata tabliei lungi ca o aripa de avion si am asteptat sa apara clapele. Nu era tocmai un pian. In loc de clapa, era un castron. Plin. Ochi. Mmmmgghhh… Fierbeam pe interior, de pofta. La fiecare minut, cu infinita precizie, mai aparea unul. Nu aveam voie sa le ating timp de 4’33’’. Nu aveam voie sa scot nici un sunet timp de 4’33’’. Nu aveam voie sa ma misc, tresar, ranjesc, injur. Nu aveam voie sa inghit in sec.
Singurul zgomot era cel facut de castroane, de pasii lui Laur. Nu falcile mele mestecand, nu gatul meu chinuindu-se sa inghita, nu maruntaiele si stomacul care se tot largeau, lateau, straduindu-se sa faca loc cantitatilor din ce in ce mai mari pe care le depozitam acolo. In mine. Ca intr-o cusca. Numele meu incepe cu O.
Cine stie...
+++
Dependenta se intampla, cred eu, cand lumea din jurul tau devine vie. Cand lucrurile care te inconjoara devin, imposibil si fara sa ti-o spuna dinainte, fiinte. Pe neanuntate. Deodata nu mai esti doar tu in posesie. Cand vezi ca bucata de carne din fata ta incepe sa te cheme. Vrea sa intre in tine, dar pentru asta trebuie sa te convinga. Si o face, oribil, ingrizitor de frumos… de tentant, de ispititor. Nu poti rezista, nu ai cum… Cine vrea sa traiasca intr-o lume moarta?!
Geamatul acela lung si innabusit de placere, care iti ravaseste tot interiorul, taindu-ti maruntaiele, ca o lama de bisturiu, se transforma intr-unul de groaza. Cele doua stari se unesc, se sudeaza, si continua, la fel de lung, ba chiar cu mult mai lung. Realizezi ca in momentul in care vei deschide ochii injectati de placerea care inca te face sa zvacnesti ca o epileptica, te vei gasi din nou in lumea in care nimic nu se misca. In care totul tace. Ai vrea din nou sa te auzi strigata, dar nimeni si nimic nu o face. Absolut nimeni. Cine dracu vrea sa traiasca intr-o asemenea lume?! Si asa astepti, ghemuita, cu genunchii a gura… poate vei auzi din nou soapta. Strigandu-te pe un nume pe care nimeni, niciodata, nu te striga.
Laur stia ca urechile imi tiuiau din nou de prea multa tacere. La el era invers: el iesea din lumea aia ca sa intre, pe varful degetelor, in asta in care bantuiam eu. In lumea jegului, a tencuielii cazute, a hoiturilor. In lumea in care nu era nimic de stapanit, de controlat. Viata fara vecini pe dreapta. Laur iesea din lumea aia, ma regasea si ma punea sa ascult. Nu imi cerea nimic altceva:
- …scultaaa….
Nu vroia sa se murdareasca… Nici nu cred ca ar fi avut cum.
+++
Am inceput sa ascut. Cu fiecare castron pus pe masa, lemnul se lasa imperceptibil, atomii se apropiau unul de altul, se miscau creau furtuni in care nu putea sa stea nimeni. Niste zgomote imperceptibile incepeau sa se faca simtite. Totul in jur prindea viata. Laur ma facea sa-mi dau seama ca acolo, la acel nivel, se petrecea totul. Acolo zacea Viata, indopata continuu de dependenta. In acele scartaituri zaceau toate urletele unei lumi: copii cu cancer, inchisori fetide, cimitire supraaglomerate. Orizontale pe verticala. Supraetajate. Ca blocul in care locuiam. Cimitire cu celulita.
+++
Si eu eram supra-: suprasatula, supraponderala. Dar oricat de satula as fi fost, intotdeauna era loc de mai mult. Inca o bucatica, inca una… Inca un pic. Cu cat eram mai satula, cu atat eram mai flamanda. Nu ma asteptam sa inteleaga cineva starea mea… Depozitam aiurea, in gol. Gol. Dar cata placere imi dadea…
Cand a murit o ruda de-a mea, la cimitir ne-au spus ca “Ne pare rau,... |
