Calatoresc destul de mult prin tarile Europei, partial datorita statutului meu profesional si partial datorita curiozitatii mele innascute. Am fost intotdeauna un explorator, ma delectez cu imagini vizuale noi si cu experiente senzoriale diverse si palpitante. Nu imi voi face acum o autocaracterizare, caci scopul nu e de a ma auto-interpreta. Stiu cine sunt. Mai degraba vreau sa evoc locurile si sentimentele traite de-a lungul timpului, pentru a le consemna pe hartia digitala, amintiri sau mai degraba posibilitati infinite, virtuale care tradeaza realitatea, dar in care ele sunt totusi create.
Obisnuiesc sa merg in Estonia cam de 3-4 ori pe an, de cele mai multe ori cu treburi de business. Tallin are un farmec aparte iarna. Orasul medieval, cu zidurile groase si turnuri rotunde, inalte, imi dau impresia ca ma aflu intr-o bucla a timpului, departe de tot ceea ce reprezinta modernitate, contemporaneitate si, totusi, este imposibil sa nu observ cat de bine se imbina noul cu vechiul in acest colt de lume vechi de mii de ani. Albul zapezii, albastrul de gheata al marii Baltice si vantul rece care imi brazda fiecare por al fetei ma faceau sa caut refugii prietenoase, diferite muzee si taverne primitoare, mancare calda si oameni placuti la vorba si la fata.
In aceasta iarna, totusi, calatoria mea avea un obiectiv diferit fata de cel de afaceri: venea Bon Jovi si doream cu tot dinadinsul sa ii vad in concert live. Am mai mers la concerte pana atunci, dar niciodata singur. Totdeauna aveam fie prieteni, fie cate o prietena de ocazie care sa imi impartaseasca entuziasmul si euforia de dupa. Acum mi-am zis ca nu voi rata ocazia doar pentru ca nu am parteneri de concert si ca, in definitiv, merg pentru propria mea distractie si nu pentru a indeplini vreo datorie sociala.
Seara concertului se apropia cu pasi repezi. Ma simteam destul de obosit dupa un zbor de 2 ore si o calatorie cu autocarul de la Riga de 4 ore, dar am avut totusi timp sa trag un mic pui de somn, astfel ca inainte cu vreo ora de inceperea concertului ma simteam energic si intr-o dispozitie extrem de buna, gratie unor prietene bune – 2 paharele de Vana Tallin, un lichior cum numai in Estonia poti gasi. Am decis sa iau autobuzul pana la marea arena, caci sistemul public de transport functioneaza ceas si, in plus, nu il mai incercasem niciodata – de fiecare data cand veneam fie mergeam pe jos, fie luam un taxi.
Autobuzul nu era prea aglomerat, vreo cativa pasageri rasfirati ici-colo, cativa stateau in picioare si eu incercam sa validez biletul de pe telefon printr-un sistem ciudat de coduri QR. Vazand ca nu ma pricep cu tehnologia si mai ales limba estona, am cautat un mic ajutor. La cativa pasi de mine statea o fata destul de inalta, cu parul brunet, drept, imbracata cu un palton cafeniu, nu foarte lung dar indeajuns incat sa ii treaca de genunchi si cu cizme inalte in picioare. Ma apropiu de ea si ii spun, zambind putin descumpanit:
- Buna, am o mica problema. Crezi ca ma poti ajuta?
- Depinde ce problema ai, raspunse, luandu-si ochii din telefon si privindu-ma intrebatoare.
- Nu stiu exact cum sa validez biletul asta.
- Ok, zise, da-mi telefonul.
Imi ia telefonul si rezolva problema in cateva secunde.
- Se pare ca m-ai salvat de o amenda.
- Pentru putin, imi raspunse, lasand sa ii scape, parca involuntar, un mic hohot de ras. Oricum nu prea sunt controale la ora asta.
- Chiar si asa, imi place sa incalc doar anumite reguli, iar a merge fara bilet nu-i una dintre ele, ii raspund pe un ton glumet.
- Serios? Ce reguli iti place sa incalci?
- Cred ca multe dintre ele nu pot fi descrise in cuvinte, ci mai degraba traite. Altfel s-ar pierde tot farmecul incalcarii lor. Prea multa teorie si prea putina practica duc la plictiseala. In orice caz, in seara asta n-o sa fie timp de asa ceva, ii spun zambitor.
- Hm, de ce nu?
Am schitat un zambet in sinea mea, gandindu-ma ca, iata, curiozitatea invinge de multe ori timiditatea, chiar si in tarile nordice.
- Pentru ca va canta Bon Jovi.
- Aaa, deci mergi la concert.
- Da. Mergi si tu?
- Da.
- Ei, atunci nu mai trebuie sa-mi fac griji unde sa cobor.
Am continuat discutia pe diverse subiecte, cu mici glumite vinovate piperate pe alocuri. Am aflat ca o cheama Inga, e din Parnu si ca de doi ani se mutase la Tallin pentru a-si continua studiile universitare. Mergea la concert cu inca doua prietene de-ale ei si urmau sa se intalneasca acolo. Privind-o mai bine, mi-am dat seama mai bine de fizicul ei: avea ochii mari, rotunzi, de un albastru deschis, nas mic, drept si buze simetrice, date cu un ruj de culoare transparenta. Mi se parea atragaroare, avea o frumusete pe care n-o poti considera sexy si nici vulgara, ci mai degraba naturala si proaspata. Nu am apucat sa ne spunem povestea vietilor noastre si, de fapt, nici nu voiam asta, caci am ajuns destul de repede la Saku Suurhall, un fel de sala polivalenta unde Bon Jovi urma sa ne incante simturile cu muzica lor. Inga s-a intalnit cu prietenele ei si mi-a facut si mie cunostina cu ele. Ma simteam bine in prezenta ei si pot spune ca si ea simtea cel putin la fel, pentru ca, la un moment dat, am facut o gluma. I-am spus:
- Ar trebui sa fug putin pana in culise, vrea Jon sa ma vada inainte de concert.
Ea rase si imi raspunse:
- Dupa ce ii spui hello, vino inapoi. Ne gasesti aici.
Concertul a inceput la scurt timp dupa aceea. O atmosfera electrizanta, de pura frenezie, fete tipand, baieti fluierand si strigand, maini in aer si absolut toata lumea dansand. Cand i-a venit randul hitului ”It’s my life” sala parca o luase razna si, odata cu ea, si noi. Inga statea in fata mea, paralel cu scena si cantam amandoi versurile, uitandu-ne unul la altul ca niste dementi, mai mult tipand decat cantand, cu un zambet larg pe fete si cu foarte multe dorinte in sange. Melodia era pe sfarsite cand m-am apropiat de ea, m-am uitat adanc in ochii ei si am sarutat-o lung, cuprinzand-o cu ambele maini de dupa solduri. Tot timpul parca s-a oprit in loc, nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic, simteam doar apasarea buzelor ei pe ale mele, o valtoare de emotii si senzatii amestecate se perinda inauntrul corpului meu iar eu savuram tot acest amalgam asa cum ai savura o ultima sticla de vin dulce. Nu mai era nevoie de cuvinte, caci actiunile vorbeau de la sine. Inga se stranse in bratele mele astfel incat parul ei imi emana un parfum subtil de violete si mosc. Unul cate unul, hituri precum „You give love a bad name”, „Blaze of glory” sau ”Bed of roses”ne aduceau tot mai aproape trupurile, sangele aproape dadea in clocot, noi dansam, cantam si traiam momentul, iar, pe cand „Always” calma putin spiritele, ea mi-a soptit la ureche ( de fapt aproape mi-a strigat – eram totusi la un concert rock ) :
- As vrea ca seara asta sa nu se termine!
Say no more! O doream si eu in egala masura, la naiba, doar nu era sa spun contrariul. M-am uitat in ochii ei si n-am spus nimic, doar am schitat un zambet partial misterios si partial pervers.
Prietenele Ingai erau de mult date uitarii si, cred, si ele si-au dat seama ca ceva se intampla cu prietena lor, caci la un moment dat se facusera nevazute. Ii spun Ingai:
- Asa prietene ai, ca te-au abandonat.
- Ba eu cred ca tu m-ai rapit de langa ele, imi spune, aruncandu-mi o mica sageata de ironie.
- Poate ca ai contribuit putin si tu la rapirea ta, nu crezi?
- Cred doar ceea ce vad.
- Si eu vad ca te simti bine cu mine.
- Nu asa de bine precum crezi, moment in care puteam citi in ochii ei un fel de instinct salbatic pe care nu-l remarcasem inainte.
N-am mai spus nimic, am luat-o de mana, ne-am urcat intr-un taxi si, in douazeci de minute eram in camera mea de hotel. Am inceput sa ne sarutam inca din masina ( taximetristul, il vazusem cu coada ochiului – se uita cu un fel de lacomie si invidie ), simtind cum dorinta interioara creste secunda cu secunda. Ajunsi in camera, inca sarutandu-ne si pipaindu-ne cam peste tot, ne-am dezbracat frenetic de tot ceea ce nu conta in momentul acela: haine, timp... |
