Puteti citi toata fantezia doar daca va inregistrati pe FanteziiErotice.ro |
| marea... |
Autor : Amon_Ra - 2009-06-08
Citita de 2539 ori - Nota 6.50 (8 voturi) | |
|
Seara… Soarele se pregatea sa-si incheie elipsa, nepasator, cu o logica ce functioneaza de mii de milenii…Inainta majestuos catre zenit, scrutand zarile infinite…Doua perechi de ochii il urmareau cu tristete, stiind, dar nevroind sa creada ca se intampla. Apusul…o zi ia sfarsit…Ultima…
Incepuse in urma cu trei zile. El statea pe malul marii intr-o dimineata de plumb, respirand vantul ce aducea cu sine dezolare…Avea ochii tristi ca uitarea si privea pierdut agitatia aproape frenetica a marii…Nimic nu parea sa-i tulbure nemiscarea. Era ca o statuie de marmura incremenita de veacuri intr-o veghe perpetua. Nu vedea nimic in jur, nimic nu parea sa existe, in afara de el si marea peste care se dezlantuia furtuna.
Asadar, marea cuprinzadu-i spiritul cu respiratia agitata a valurilor, il impiedica sa o vada pe Ea…Se plimba pe plaja cu pasi pierduti, bucurandu-se de nisipul a carei catifelare o simtea prima oara sub talpi. Aerul parea sa nu o mai sature si respira lacoma briza cu emanatii saline cu o placere primordiala, instinctiva. Purta o rochie alba vaporoasa iar parul negru ii era purtat de vant intr-un vals violent si misterios. Ochii verzi ii erau atrasi de marea intunecata ce se zbatea intr-o asurzitoare agitatie, pregatindu-se sa dea drumul Fortei… Erau singurii de pe plaja, doua vestigii uitate ale Gheei, printre putinii care inca mai stiau sa pretuiasca creatia…
Ea fu cea care il observa. Fara sa-si dea seama de ce, isi indrepta pasii spre el, atrasa nefiresc de nemiscarea de marmura a tanarului…Se opri in spatele lui, privind aceeasi mare peste umarul sau…
- Nu-ti va spune nimic. Niciodata nu-si dezvaluie tainele…
Tanarul tresari si o privi. Privirea parca ii venea de la o departare de mii de veacuri, parea pierduta in prapastiile antediluviene ale Terrei.
- Cred ca te inseli, zise si apoi isi pironii iar privirea printre valuri. Asculta!
- Ce zice acum?
- Nu zice nimic. Canta…
Fata il privi mirata si isi indrepta si ea privirea inspre valuri. Primele picaturi de ploaie cadeau si un vuiet continuu, un muget asurzitor strabatea atomsfera electrificata. Fata incerca un usor sentiment de spaima…
- E prea puternica marea…Uneori ma sperie.
- Asta e bine, inseamna ca o respecti. Eu voi pleca, e pe cale sa inceapa. Nu e sigur sa stai acum aici, asa ca ar trebui sa faci la fel.
Isi dezlipii privirea dintre valuri si o fixa pentru o secunda pe chipul fetei. E frumoasa isi zise.
- Daca vrei poti veni cu mine. Ma duc la cafeneua din colt. Spectacolul e fascinant si de acolo il poti urmarii in toata maretia sa. Ceva imi spune ca va fi prima oara pentru tine…
Fara sa-si dea seama, fata accepta. Nu si-a putut explica mai tarziu, ce a facut-o sa mearga cu el. Era un lucru pe care in mod normal nu l-ar fi facut…
Asta a fost prima zi…Au mers la cafenea, au vorbit iar ziua trecut fara ca pentru vreunul din ei notiunea de timp sa-si fi facut datoria. O conduse in casuta in care era gazduita de doua zile deja si fara sa se uite in ochii ei o invita a doua zi la o plimbare pe plaja. Ea accepta…
*
- Nu mai pare aceeasi, nu-i asa? Si-a ascuns armele si acum pare senina si linistita. Inselator miraj, chiar si pentru cei ce o cunosc.
- Ai dreptate, pare intruchiparea serenitatii, respirand domol in limitele sale.
- Mergem? zise el si pornira de-a lungul tarmului al carui nisip inca mai cunostea ridurile furtunii.
Se plimbara in tacere aproape toata ziua. Vorbele nu erau necesare. In rastimpuri se priveau si isi spuneau astfel tot ce vroiau. Apusul zilei a doua ii prinse tot pe tarm dupa o scurta despartire. Se asezara pe o piatra. Ea isi lua genunchii in brate si incepu sa ingane usor o melodie tainica, stiuta parca numai de ea. Parea o nimfa a padurii cu parul curgandu-i in valuri pe umerii albi, intr-o cascada ametitoare. El era ca vrajit. Se pierdea in prospetimea zambetului ei, in claritatea de cristal ascuns a privirii, simtea ca nu isi mai apartine cand ii auzea rasul, duioasa melodie a copilariei nevinovate…Stelele incepura usor sa se aprinda in jurul lor, o data cu noaptea ce isi urma calea.
- Iti dai seama ca ele poate nici nu mai exista acum? Poate ca de mult s-au stins in imensitatea de nedefinit a universului, zise el privind bolta.
- Cine?
- La stele ma refeream…Ce vedem acum e de fapt trecutul. Ce era acum milioane si milioane de ani in univers. Vedem lumina…
- Universul e o mare nebuloasa…La figurat. Niciodata nu ii vom afla tainele.
- Poate asta ii da farmecul, zise el si privirile li se pierdura printre stelele Orionului…
Nu ii venea sa creada ca fata era aievea. In lungile nopti de singuratate care pareau ca vor dura la nesfarsit, statea nemiscat intr-o disperare muta, simtind ca existenta i se scurge fara rost. Nu si-a imaginat niciodata ca intr-o zi, ea va aparea. Stand langa ea, i se parea ca timpul nu il mai afecteaza, simtea ca lumea incepe si se sfarseste si renaste iar si iar doa... |
