[NOTĂ DE ÎNCEPUT: Această poveste este inspirată din experiența personală. Pentru a oferi contextul necesar înțelegerii ei depline, are o scurtă introducere (partea I), însă cititorii mai nerăbdători pot trece direct la povestea în sine (partea II). ]
Partea I
Eram în primul an de facultate când am cunoscut-o prima dată pe Bianca. Ea avea 17 ani pe atunci, o adolescentă în plină ascensiune, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Nu mi-a plăcut chiar din prima și, prin prisma circumstanțelor în care ne-am cunoscut, nici nu am avut ocazia de a o cunoaște într-atât încât să mă pot apropia de ea emoțional. Fizic mi s-a părut de la început extrem de atrăgătoare, toate trăsăturile feței formau un tot care avea acel ceva, te făcea să te tot uiți la ea fără să iți dai seama exact ce anume te atrage. Ochii, mari și verzi, te priveau cu un fel de timiditate și o inocență puțin disimulată, de căprioară rănită, dar în aceeași măsură puteai să-i surprinzi o fermitate și o determinare care te făceau să o consideri cu mult mai matură decât vârsta ei reală. În rest, luate fiecare în parte, trăsăturile ei faciale nu îți formau nicio impresie deosebită, însă expresiile feței și proporțiile ei ideale îi dădeau un avantaj net atunci când venea vorba de furat priviri. În plus, nu stătea rău nici la capitolul corp, căci pentru înălțimea ei modestă compensau generos sânii ei rotunzi și mari, abdomenul extrem de bine sculptat și silueta ei de top model. Rar am văzut o fată care să îți dea impresia de nimfă, dar Bianca se încadra perfect în această tipologie.
În decurs de câteva luni ne-am văzut de câteva ori cu prilejul anumitor ocazii. Așa cum am spus, aveam cu totul altele pe cap în acea perioadă, astfel încât nu i-am prea dat mare importanță, deși am început să vorbim din când în când și în afara contextului profesional. Ea nici nu locuia în București și de aceea mi-am spus la un moment dat, când gândul unei relații mi-a trecut prin minte: ”Ce rost are să mergem mai departe, chiar dacă mi-ar plăcea de ea? Ar însemna cel puțin doi ani de chin.” Da, așa gândeam eu despre relațiile la distanță și, de altfel, nu mi-am schimbat încă părerea. În orice caz, semne clare nu mi-a dat cum că m-ar plăcea decât după o călătorie cu trenul, timp în care, deși nu am reușit să legăm cine-știe ce conversație, simțeam în ea o anumită tensiune. Când ne-am luat rămas bun, m-a îmbrățișat de parcă nu ar fi vrut să îmi mai dea drumul din brațe. Prelung, poate puțin prea prelung pentru simțămintele mele de atunci pentru ea, dar această îmbrățișare m-a marcat. Simțeam în ea mai mult decât un simplu gest de prietenie, îmi confirma ceea ce bănuiam de la început, căci semăna cu o declarație subtilă de afecțiune, completată ulterior cu o privire atât de adâncă în ochii mei, atât de sinceră, încât a reușit să pună în mișcare partea aceea din mine responsabilă cu emoțiile și serotonina.
Mă simțeam fericit, dar gâdilat în orgoliul propriu mai degrabă, pentru că altfel, tot nu mă gândeam la o legătură mai strânsă cu ea. Încă aveam reticențe în ce privește o relație cu ea. Știu că acum, privind în retrospectivă, am dat dovadă de ignoranță și chiar de o doză de egoism, pentru că am desconsiderat opțiunea de a o cunoaște mai bine și, desigur, opțiunea de a da curs unei legături care, până la urmă nu ar fi trebuit să reprezinte un capăt de lume nici chiar dacă ar fi rezistat o zi. La vremea aceea, însă, paream mai degrabă preocupat de conservarea propriei mele ființe și de așteptarea unei partenere ”ideale”. Am început să mă deștept doar la câteva luni după acea îmbrățișare. Probabil că și autosugestia a jucat un rol, căci, deși am mai vorbit, nu am mai ajuns niciodată până la acel nivel de intimitate. Legătura se răcise, totuși, deși în mine doar atunci începea să crească o atracție din ce în ce mai mare față de ea. Am încercat să încălzesc relația, dar, la fel ca supa reincalzită, nu mai avea același gust, cel puțin pentru ea. După vreo câteva încercări eșuate de a mă vedea cu ea, i-am trimis următorul mesaj: ”Parcă la un moment dat țineai la mine.” Replica ei a venit rapid, necruțătoare: ”Să știi că aveam sentimente pentru tine și tu m-ai lăsat să aștept.” Am înțeles perfect ce voia să spună. Știam că am făcut-o să sufere, că am decepționat-o prin comportamentul meu, că am facut-o să se îndrăgostească de mine și să creadă că și eu, la rândul meu, eram atras de ea. Și-a făcut speranțe, iar eu i le-am ignorat complet. Era furioasă pe mine și nici nu o condamn. Avea dreptate. Am acționat mult prea târziu, am ezitat, iar ea nu m-a putut ierta pentru lipsa mea de celeritate.
Recunosc că am suferit. Într-un fel simțeam că m-a pedepsit și că mi-a dat o lecție pe care s-o țin minte toată viața. Nu aveam niciun fel de resentiment. Știam că dorințele noastre (ca să n-o numesc iubire) pentru celălalt nu s-au sincronizat și mai știam că, cel mai probabil, o relație între noi nu ar fi putut dăinui, dar, în concepția mea, o astfel de experiență nu trebuie să fie lungă, veșnică, ci mai degrabă autentică și plină.
Nu am mai ținut legătura, dar ne aveam pe Facebook și ne mai dădeam câte un semn sau like cu ocazia vreunui eveniment, a unei zile de naștere și chestii din astea oarecum inofensive.
Partea II
Anii au trecut și, fast forward în prezent, într-o zi călduroasă de iunie, îmi așteptam rândul la una dintre porțile de îmbarcare ale aeroportului din Cluj. Urma să iau zborul către Nisa, unde urma să mă întâlnesc cu prietena mea peste două zile. Ea avea niște treabă la Londra și am decis, de comun acord, să petrecem un weekend prelungit în acest colț de rai de pe riviera franceză. Mă aflam într-o dispoziție extrem de bună, vara abia începea, iar o mică pauză de la muncă îmi dădea suficientă energie cât să mă pot bucura de plăcerile zilnice. Am vazut-o pe Bianca imediat ce am ajuns la ușa avionului. Stătea acolo, în fața mea, în uniformă de însoțitoare de bord, cu un zâmbet studiat, întâmpinând fiecare pasager în parte. Ne-am remarcat aproape în aceeași clipă și, pentru moment, niciunul dintre noi nu a știut cum să reacționeze. Eu am rămas în pragul ușii, uitându-mă fix la ea, foarte surprins că o văd acolo (căci deși știam că își alesese meseria aceasta, nici prin cap nu-mi trecea că o voi întâlni vreodată în aceste circumstanțe). Ea, la rândul ei, a rămas locului, zâmbetul acela de conveniență i-a pierit, și parcă nu știa exact dacă să creadă că mă vede. Totul a durat o fracțiune, pentru că și-a revenit din surprindere mai repede decât mine, zâmbetul i s-a transformat într-un surâs larg, autentic de această dată (cel puțin așa mi s-a părut) și a reușit doar să-mi propunțe numele. Eu, la rându-mi, am procedat la fel, apoi ne-am îmbrățișat, ca două cunoștințe care nu s-au mai văzut demult. N-am avut timp să schimbăm prea multe cuvinte atunci, căci blocam culoarul și deja auzeam proteste din spatele meu. În timpul zborului, nu am reușit să mă gândesc la altceva decât la ea. Nu s-a schimbat mai deloc. Frumusețea ei naturală persista și, de fapt, metamorfozarea aceasta, din adolescentă în femeie, i-a accentuat senzualitatea și trăsăturile fine ale feței. Silueta i-a rămas la fel de zveltă și frumos modelată, iar părul șaten deschis, odată lăsat liber pe spate cu o cărare pe mijloc, acum stătea prins într-o coadă, cu un breton atât de bine dimensionat, încât îi scotea în evidență ochii de un verde de smarald. Ne-am aruncat priviri și zâmbete calde unul altuia, de fiecare dată când ea trecea pe culoar.
Zborul mi s-a parut o secundă, timpul s-a comprimat în amintirile trezite de această fată pentru care am avut sentimente și pe care am pierdut-o din cauza insecurității mele. Nu știam ea ce ce mai crede despre mine, dacă se mai gândește măcar la trecut și la ceea ce a fost sau ar fi putut exista între noi. Trăiam totuși o senzație tulbure, căci ceva în mine s-a trezit la viață și parcă mă îndemna să retrăiesc acele sentimente pe care le aveam odinioară pentru ea. Nu mi-am dat prea bine seama când am aterizat, dar am așteptat până ce mai toată lumea a coborât din avion.
- Mă bucur mult că te-am văzut. Și felicitări pentru împlinirea visului tău. Țin minte că îmi spuneai încă de atunci că îți dorești să ajungi stewardesă.
- Mulțumesc mult, mă bucur și eu.
Apoi, după un scurt moment de ezitare, adăugă:
- Cât timp a trecut de când n-am mai vorbit...ne știm viețile doar din postările de pe Facebook. Și zâmbi, puțin jenată de remarca aceasta parcă lipsită de tact.
- Într-adevăr, dacă stai să te gândești a trecut ceva...stai mult aici?
- Până mâine la prânz. Am apoi un zbor spre Berlin.
- Am înțeles. Ai vrea să facem o plimbare pe Promenade des Anglais și eventual să luăm undeva cina?
Ezită un moment, încercând parcă să determine dacă poate da credibilitate invitației mele sau dacă i-am aruncat doar așa, o complezență. Până la urmă răspunse:
- Am putea...
A surâs, privindu-mă pe sub gene, puțin suspicioasă, cu o expresie de genul ”Nu știu dacă ar fi o idee bună să readucem sau reanimăm trecutul”, dar în același timp am surpins pe fața ei o mică zvâcnitură de entuziasm, poate chiar insesizabilă dacă nu eram cu totul atent la ea în acele momente.
Am convenit să ne vedem la opt în fața hotelului Radisson. Am vazut-o coborând dintr-un taxi, îmbrăcată lejer, într-o rochie verde, cu modele florale, care îi scotea în evidență talia îngustă. Avea pe cap o bonețică chic, așa cum purtau pictorii odată, iar machiajul natural pe care l-a ales îi evidenția pomeții și ochii, în timp ce pentru buze a adoptat un ruj de culoare nud. Mi s-a părut fermecătoare și nu m-am putut abține să nu-i spun:
- Arăți încântător!
- Merci, monsieur! Nici tu nu arăți rău.
Stăturăm o clipă privindu-ne, apoi îi spun:
- Hai să facem o plimbare pe promenadă.
Am povestit despre ce a mai făcut fiecare de când nu am mai vorbit, evitând cu grijă să nu intrăm în polemici sau să ne referim la ceea ce s-a petrecut înainte de răcirea relației noastre. Printre altele, am aflat că are și ea o relație cu un tip care, arătându-mi-l, mi-a provocat un suspin interior de ușurare – mi se părea simpatic și, cumva, chiar mă bucuram că îl găsise tocmai pe el – n-aș putea spune exact de ce. De asemenea, se mutase la București de câțiva ani, absolvise până și facultatea, iar acum în sfarsit, de câteva luni, și-a îndeplinit marele vis – de a deveni însoțitoare de bord. Era mulțumită de cursul vieții ei, părea că și-a atins niște obiective care îi dau satisfacție și energia de a merge mai departe. La rându-mi, i-am împărtășit viața mea, apoi am povestit de alte nimicuri până când am decis să ne oprim la un restaurant și să vedem cu ce ne putem potoli foamea.
Aveam impresia că eram ca doi prieteni care nu s-au mai văzut demult și care acum își deapănă fiecare viața, dar în același timp simțeam crescând o tensiune între noi, nedefinită, dar care îmi dădea flashback-uri către momentele noastre frumoase, în care stăteam, tot așa, aproape unul de altul și vorbeam nimicuri. Fiecare subiect abordat căpăta alte înțelesuri, din ce în ce mai metaforice, și fiecare ne dădeam silința să ținem pasul cu un fel de joc de-a cine reușește să spună mai multe metafore. Ne aflam în fața vilei Massena, admirând arhitectura ei în stil neo-clasic, când deodată Bianca s-a oprit și s-a întors spre mine. Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare, aproape reproșându-mi:
- Te-am iubit la un moment dat.
- Și eu am făcut la fel, la un moment dat, i-am zis, privind-o drept în ochi.
Stăteam ca două animale de pradă, gata să se atace unul pe altul. Ea a făcut un pas, eu am făcut un pas, apoi, în același moment, ne-am aruncat amândoi asupra celuilalt, într-o legătură strânsă a buzelor și a trupurilor. Nimic nu mai exista în acel moment. Nici orașul, nici oamenii, nici amintirile și nici viitorul. Simțeam o atracție care mă supunea fără drept de a mă opune. Gura ei, buzele ei atât de tandre, de moi și de calde, parfumul ei subtil de levănțică, corpul ei strivindu-se de al meu – toate mă îmbătau și mă făceau să vreau mai mult. La rândul ei, Bianca se lăsa toată cuprinsă de valul de euforie care ne învăluia, răspundea și chiar iniția noi gesturi afective.
Fără să știu prea bine cum, am ajuns în camera mea de hotel. Nu aveam timp de pierdut. Fiecare voia să recupereze toate clipele pierdute, toți anii pe care i-am fi putut avea și nu i-am avut. Cu o ultimă rezistență, partea rațională din mine spuse cu voce tare:
- Nu e bine ce facem. Avem amândoi relații.
Și am dat să mă opresc. Ea m-a privit o secundă, cu ochii aceia verzi care scânteiau de dorință și care mi-au înfrânt ultima rezistență logică pe care o mai aveam. Privirea ei îmi spunea mai multe decât mi-ar fi spus glasul. Ne aflam amândoi nu atât într-o cumpănă, cât într-o bulă, doar a noastră și doar de noi știută. Am luat-o în brațe, am lipit-o cu spatele de perete, am ridicat-o și am început s-o sărut: pe buze, pe față, pe urechi, pe gât. Ea își încolăcise picioarele în jurul meu și mă ținea strâns, cu mâinile pe după gât, sărutându-mă la rândul ei cu o candoare efervescentă. Am făcut câțiva pași către pat, cu ea încolăcită în jurul meu și ne-am trântit amândoi pe cuvertura roșie, singura martoră a frământărilor noastre. Boneta de pictoriță i-a alunecat singură de pe cap, în timp ce rochia verde s-a topit pe nevăzute în semi-întunericul camerei.
Trupurile noastre dansau la orizontală, un dans sinuos, ritmic, creat parcă pentru a ne da răgaz să simțim înzecit fiecare sărut, fiecare atingere ca și cum nimic altceva nu mai conta. Pielea ei atât de delicată, puțin bronzată, de un cafeniu deschis, îmi delecta simțurile până în măsura în care voiam să-i cunosc fiecare părticică a trupului. Bianca mă ținea încă strâns în brațe, iar din când în când mâinile ei se jucau în părul meu creț, după care coborau pe umeri, pe lângă piept, apoi pe spate, până ajungeau în dreptul feselor. Mâinile mele se jucau la rândul lor cu trupul ei mlădios sculptat, coborau până pe fese, apoi urcau pe pelvis și îndărăt spre partea superioară, pe abdomen și sâni. I-am desfăcut sutienul fără grabă, i-am cuprins sânul stâng în palme, frământându-l ușor, apoi am coborât cu gura spre ei. Sânii ei rotunzi, nu foarte mari, dar disproportionat mai mari decât corpul ei, mi-au lăsat întotdeauna imaginația să ghicească exact cum arată. Acum, că îi vedeam pentru prima oar... |
Revansa trecutului nostru
