Notă autor: Această fantezie este un experiment. E diferită și e creepy. Uneori mintea mi-o ia la vale. Sper să vă placă.
După terminarea liceului, pe când aveam vreo nouăsprezece ani, am plecat din orășelul natal pentru a-mi continua studiile la o facultate de pe malul mării. Se spune că niciodată nu pleci cu adevărat, mereu rămâne cu tine ceva, o bucată din locul de unde ai venit. Dar ce se întâmplă atunci când și în locul unde te duci găsești frânturi mai vechi din tine? Daca se întâmplă să crești într-un oraș mic și ești expus brusc la o lume cu totul nouă, universul tău se extinde. Vezi chipuri noi, ciudate și diferite. Unele dintre ele sunt prietenoase, dar altele par atrase de tine într-un mod întunecat. Pare că nu te plac și fac asta fară niciun motiv.
Mutarea la Constanța a fost prima schimbare majoră din viața mea. Era un sentiment ciudat, dar plăcut în același timp. Mă simțeam liber, diferit, reînnoit, revigorat, reînviat. Aveam ocazia să apăs pe butonul de reset. Să scap de prejudecățile, stereotipurile, poreclele și tinichelele lipite ca un timbru de persoana mea. Puteam să fiu cineva nou, dar de data aceasta alegeam eu cine voiam să fiu. Ești ceea ce lași să se vadă, iar ceilalți te cunosc exact cât le permiți tu să o facă.
Am venit cu trenul. Fusese o călătorie idilică, lentă și interesantă. Întâlnisem câțiva viitori colegi de facultate sau de universitate, schimbasem opinii, spusesem glume, îmi făcusem noi cunoștințe. După ce am ajuns în gară fiecare a plecat spre locul unde era cazat. Briza rece și reconfortantă de septembrie îmi trezea trupul și mintea, ca după o lungă perioadă de letargie. Orașul nou, cu bulevarde largi și îngrijite, aprindea în sufletul meu o văpaie ce îmi alimenta pofta de a trăi.
Dacă mă priveai cu atenție îmi observai o sclipire în ochi și un zâmbet în colțul gurii, ce trădau o dorință pătimașă. Dorința de a iubi și de a fi iubit. Sau poate ceva mai profund, de transhumanță, regăsire, apartenență, acceptare, de întoarcere la origini, sau chiar de întoarcere în locul unde îmi rămăsese sufletul. Era și o încercare disperată de a mi-l recupera. Nu mai iubisem pe nimeni până atunci și nu știam dacă sunt sau nu capabil de iubire. Înclinam să cred că nu, căci fete cunoscusem, dar nu reușisem să mă atașez de niciuna. Ceea ce mi se părea foarte ciudat.
Suntem atrași de ape mari și ne găsim confortul mental lângă ele. Se spune că toată viața de pe pământ, originar a venit din mare. Poate și acesta este un motiv pentru care mă simțeam mai acasă în portul de pe malul Mării Negre, decât în micuțul oraș de provincie unde mă născusem.
Dar mai era un motiv, unul mai simplu și mai evident. Aproape toate vacanțele de vară din copilărie mi le petrecusem la mare. Aș putea afirma că ele au fost vârful de lance al distracției din acea vreme. Neavând o copilărie prea fericită, faptul că în timpul verii veneam aici, la casa unchilor mei de pe strada Ciprian Porumbescu, îmi alina oarecum suferința generală. Mă făcea să uit de toate lucrurile rele petrecute acasă. Eram precum un prizonier etern care, pentru două luni pe an, reușea să evadeze, să trăiască, să râdă, să vadă că există și altceva în afară de recluziune și canoane.
Prima evadare am avut-o la vârsta de șapte ani, când am venit împreună cu mama, la casa proaspăt cumpărată a unchilor mei, și am mers pentru prima oară la plajă. Nu aș fi crezut că marea e atât de frumoasă dacă nu o vedeam pe viu. A fost un șoc. Dar a fost unul pozitiv. La început am auzit strigătele copilărești ale pescărușilor, ce se întețeau cu cât te apropiai. Apoi am simțit aerul sărat, vântul ce adia dinspre mare și aducea cu el miresme specifice de pește, scoici și alge.
Acea mixtură de viu și mort, de proaspăt și vechi, de prezent și trecut, specifică apelor stătătoare. Încă nu o văzusem, dar o auzem deja. Auzeam valurile sale nesfârșite cum se spărgeau de mal. Murmurul miilor de turiști aflați pe plajă, ce se bucurau cu toții ca niște copii de binecuvântarea ei. O auzeam că e vie, ca un imens organism ce trăia într-un ritm propiu, și că e binedispusă. Când am ajuns suficient de aproape de malurile înalte ale falezei nord și am reușit să o văd pentru prima dată, am rămas mut.
Nu mai văzusem niciodată o întindere de apă de o așa anvergură. Eram în luna lui cuptor. Cerul era complet senin și soarele dogorea la maxima lui intensitate. Iar marea... marea era de un albastru imposibil. Părea că tot cerul căzuse în apele sale, și nu mai rămăsese nimic pe boltă. Acea imagine a rămas în sufletul meu pentru totdeauna. Simțeam că mama îmi făcuse unul dintre cele mai frumoase cadouri dintre toate pe care le primisem vreodată. Cred că eram singurul nebun de pe plajă care se îndrăgostise de marea cea albastră, petrecându-mi întrega zi numai privind-o și numărându-i fiecare val, în loc să mă distrez ca toți ceilalți.
Am continuat să revenim la mare în fiecare an, descoperind noi și noi aspecte ale acestui oraș mereu viu și mereu treaz, precum și stări diferite ale mării. Am văzut-o fericită, tristă, înfuriată, plictisită, liniștită. Am văzut-o ziua dar și noaptea, am văzut-o seara, dar și dimineața. Dacă petreci suficient timp cu ea, nu doar un weekend sau o săptămână cum fac mulți, începi să o simți, să o înțelegi, să o cunoști, să o iubești. Dar niciodată nu poți să o urăști.
Însă nu o văzusem deloc iarna: înghețată și posacă. Am avut această onoare când am ajuns la nouăsprezece ani la facultate, din nou în acest oraș. Atât de mult mi-am dorit asta că nici nu mi-am depus dosarul în București sau în alte orașe universitare. Nu. Am venit direct la mare și aici am vrut să îmi petrec studenția. Fapt pe care nu îl voi regreta niciodată, iar dacă aș putea aș retrăi de o mie de ori acei ani. Așa cum i-am numit mereu, unii dintre cei mai frumoși ani din viața mea. Nu singurii, dar cu siguranță sunt în acel top.
Ajungând în Constanța, primul lucru pe care l-am făcut a fost sӑ îl sun pe agentul imobiliar care mă ajuta cu închirierea unei camere. După o discuție scurtă, primesc adresa printr-un mesaj pe telefonul mobil. Era vorba de o casă din apropierea plajei Modern.
Se făcuse seară în orașul de pe malul mării. Felinarele stradale emanau cu toatele o lumină caldă. Copacii, având coroanele toaletate și trunchiurile date cu var, te salutau veseli de pe marginea șoselei. Furnicarul de oameni, specific orașului turistic, se mai rărise odată cu ruginirea și căderea primelor frunze. Când am ajuns la locație, primul lucru pe care l-am remarcat era gardul. O împrejmuire de lemn scorojit, mititel la înălțime, aplecat pe ici pe colo ba spre interiorul curții, ba spre exterior.
Dincolo de el, o curte destul de generoasă, dar plină de buruieni, zăcea aproape goală. Căsuța, cu un aer bătrânesc, fără etaj, era acoperită de o mansardă de lemn cu obloane mici și întunecate. Ușa principală, masivă dar coșcovită, se afla la jumătatea distanței dintre două ferestre duble. Una era întunecată, iar la cealaltă se zărea o lumină vagă, ce răzbătea din spatele perdelelor. Agentul îmi spusese cu ceva timp în urmă că va închiria două camere din această casă și că astfel voi avea un coleg sau o colegă cu care voi împarți cheltuielile, mai ales pe timpul iernii când facturile veneau mai mari.
Dar nu reluasem astăzi această discuție. Să fiu sincer uitasem să îl mai întreb dacă a găsit pe cineva. Eram bucuros că locația se afla aproape de Universitatea Ovidius, unde urma să fiu student, iar prețul chiriei era relativ mic. Așa că nu puteam să am pretenții prea mari, să cer lux sau să cer să fiu singur. Până la urmă nu era așa rău să mai fiu cu cineva. De abia îmi făceam prieteni noi.
Merg la cutia poștală unde agentul îmi lăsase cheile de la intrare, le recuperez așa cum mă instruise și intru în curte. Un aer rece m-a izbit brusc. Mult mai rece decât am resimțit tot drumul de la gară până aici. De parcă intrasem într-o ladă frigorifică, nu altceva. Îmi cuprind singur umerii cu propriile palme și mă frec puțin în încercarea de a mă încălzi.
Știam că la mare este de obicei mai frig decât în restul țării, mai ales pe sezonul rece când briza neostenită aduce temperaturi negative demne de povești, însă nu îmi aminteam că poate fi așa de capricioasă de la un minut la altul. Când eram mic văzusem marea doar pe timpul verii. Acum era pentru prima data când urma să o văd într-un context diferit.
Ajung la ușa cea imensă de la intrare, potrivesc cheia principală și rotesc de ea în sensul opus acelor de ceasornic. Un zgomot metalic urmat de un ecou lugubru mi-a dat de înțeles că o descuiasem cu succes. Răsucesc clanța și împing uriașul scorojit. Un scârțăit lung și asurzitor a însoțit glisarea acesteia până când peretele a fost atins de clanță. Frigul pe care îl resimțeam, dar și sunetele de criptă veche, îmi ridicaseră tot părul de pe corp. Aproape că puteam să îmi văd respirația cu fiecare răsuflare. Aveam senzația că intru undeva unde nu trebuia să fiu. O vagă teamă, amestecată cu un sentiment de îndoială mă cuprinsese. Aparent nu degeaba era prețul așa de mic la chirie.
Bâjbâind cu o mână pe perete, găsesc întrerupătorul și apăs pe el. Holul s-a luminat brusc de la un candelabru electric. Era un hol lung, drept, cu uși de lemn de o parte și de alta. Îmi aduc repejor toate bagajele și închid ușa în urma mea, în speranța că poate mă mai încălzesc puțin. Din momentul în care am încuiat-o totul a revenit la normal, ca și cum cineva ar fi dat drumul la centrală chiar în acea clipă.
"-Bună." Aud o voce subțirică în spatele meu, în timp ce scoteam cheia din ușă.
Mă întorc rapid și dau ochii cu ea. Era o fată slăbuță, înaltă, cu ochi negri și gene imense, având un păr lung și blond ca de Rapunzel, lăsat liber peste umerii săi firavi. Acest lucru m-a surpins sau chiar mirat. Era o noutate să văd o fată blondă natural cu ochi așa închiși la culoare. Pielea ei era foarte albă, aproape străvezie. Nasul îl avea ușor acvilin, dar nu exagerat, iar mâinile îi erau plăpânde, cu degete lungi și subțiri.
"-Bună... Alexandru... Alex..." Îi zic eu vădit emoționat și întind timid o mână.
"-Anastasia. Însă cei care mă cunosc îmi spun Ana." Raspunde ea zâmbind în timp ce îmi cuprinde mâna cu a ei.
Când degetele noastre s-au atins, un fior ciudat m-a străbătut prin tot corpul. Simțeam atracție față de ea, dar și o excitare ciudată în toți porii, astfel părul meu de pe brațe se ridicase iarăși.
Camera din dreapta, unde lumina era stinsă, era odaia mea. În stânga, cum intrai pe ușa principală, era camera Anei. Am introdus în ială cea de-a doua cheie primită de la agent și am descuiat ușa dormitorului. Un aer închis și un miros vechi m-a întâmpinat încă de la prag. Era o încăpere modestă, micuță, mobilată clasic, cu tablouri banale pe perete ce afișau diverse imagini de natură moartă. În schimb aveam cam tot ce îmi trebuia: un pat de o singură persoană, o masă de lucru din lemn, un scaun și o bibliotecă plină de cărți vechi cu coperțile destrămate.
Pe jos era un covor persan, din acela cum văzusem la bunicii mei la țară, iar pe un dulap în loc de televizor era o veiozӑ îngălbenită de timp și praf. După ce mi-am despachetat hainele și le-am aranjat fiecare pe la locul lor am ieșit din dormitor cu gândul să găsesc baia. Voiam să îmi fac un duș. Mă simțeam infect după drumul cel lung și o astfel de îmbăiere venea ca un tratament reconfortant, atât pentru trup cât și pentru minte.
Când mă aflam pe hol am observat ușa deschisă la dormitorul colegei mele. Fară să vreau, dar probabil și din curiozitate, am aruncat o privire înăuntru. Am văzut-o pe Ana, îmbrăcată acum cu o cămașă de noapte satinată și albă, cum stătea în genunchi cu fața către geam și murmura ceva indescifrabil. Am privit-o preț de un minut dorind parcă să nu o deranjez de la ceea ce făcea. Într-un final mi-am făcut curaj și am vorbit.
"- Iartă-mă că te întrerup... ai idee unde e baia? Vreau să-mi fac un duș dacă se poate..."
A mai continuat șoaptele pentru vreo zece secunde, apoi se oprește, se ridică în capul oaselor și se întoarce zâmbind către mine.
"-E lună plină în seara asta. Acum e momentul potrivit să mă rog."
Am rămas uimit auzind acest lucru. Nu eram eu vreun credincios, dar știam că te poți ruga în fiecare seară dacă vrei, nu doar când e lună plină. Și de ce te-ai ruga la lună?
Ana m-a luat de mână și m-a tras după ea. Mirosea frumos, a fructe de pădure sau struguri proaspăt storși. Un miros ce mă încânta și îmi dădea o stare de calm. Faptul că mă ținea de mână și era atât de prietenoasă cu mine trezea ceva în sufletul meu, un fior plăcut ce pornea din piept și cobora spre vintre. Sunt un tip înalt, undeva la un metru și nouăzeci, dar nici ea nu era prea mică. Dacă am fi format un cuplu ne-am fi potrivit la perfecție. Cred că avea loc și de ceva tocuri fară să ajungă să mă depășească.
Pletele sale lungi mă atrăgeau cel mai mult. Așa cum mergea în fața mea, ținându-mă de mână ca pe un copil, părul sau părea viu. Era atât de moale încât flutura în urma ei atunci când mergea, ca mii de fire de mătase aurie ce îmi mângâiau cu gingășie brațul și reflectau o ușoară lumină fosforescentă și hipnotizantă. Palma ei caldă și subțire mă masculiniza și mai mult decât eram. Îmi lăsa impresia că eu sunt cu mult mai puternic decât ea, o impresie pe cât de măgulitoare pe atât de excitantă.
Ajunși la baie îmi spune să aștept puțin să o pregătească pentru mine. Dușul nu mergea, așa că mi-a spus că îmi va umple cada și va presăra niște săruri care mă vor ajuta să mă relaxez. În timp ce era aplecată peste margine, vărsând diverse lucruri dintr-o serie de borcănele pe care le ținea în baie, eu îmi delectam privirea cu intimitățile ei. La început când s-a aplecat, m-am întors din instinct, rușinat de posteriorul ei pe jumătate dezgolit.
Fiind înaltă și având o cămașă de noapte cam scurtă, aceasta s-a ridicat destul de ușor lăsând să se observe, în splendoarea lor, atât picioarele ei lungi și fine, cât și un posterior micuț dar bombat. Nu puteam să îmi dau seama dacă purta sau nu lenjerie intimă. Însă eram curios, așa că am început să îmi înclin capul într-o parte și să privesc insistent la locul de sub fundul ei.
Încă nu reușeam să văd dacă avea chiloți negri sau avea păsărica păroasă. Cum mă concentram eu de zor, penisul începuse să mi se trezească la viață. Era clar că îmi plăcea de ea, dar și mirosul corpului ei contribuia la acest libidou în creștere. Și până la urma aveam doar nouăsprezece ani, nu îmi trebuiau prea mulți stimuli la vârsta aceea.
Ana s-a întors brusc și m-a surprins cu privirea lăsată spre intimitățile ei. Fară să schițeze nicio grimasă, mi-a spus pe un ton jovial și nevinovat.
"-Lasă apa să mai curgă până se umple și apoi poți intra. Am pregătit totul așa cum îmi place și mie." Apoi a ieșit din baie fără să mai zică nimic.
În timp ce mă îmbăiam cugetam la ce făcusem mai devreme. Mă mustram singur la gândul că poate am speriat-o pe biata fată. Mă gândeam la tot felul de lucruri, la ce va crede ea acum despre mine, că poate mă considerӑ vreun ciudat sau pervers care îi va crea probleme. Speram doar să nu îi zică nimic de rău agentului imboliliar căci m-aș fi simțit extrem de prost.
Sărurile și ierburile pe care le presărase emanau miresme din cele mai exotice. Se ridicau în aer odată cu aburii calzi ai apei și mă învăluiau ca într-un joc magic, ca într-un dans al ielelor ce îmi îmbăta simțurile și îmi relaxa gândurile. Anxietatea mea se disipa precum ceața într-o dimineață însorită. După un timp nici nu mai reușeam să îmi amintesc de ce eram îngrijorat. Rememoram doar frânturi de lucruri, ca atunci când ești pe cale să ațipești.
Voci amestecate, bucăți de imagini, note muzicale răzlețe, sentimente întrerupte, toate se contopeau într-un melanj sinestezic a cărui intensitate scădea ca sunetul unei petreceri îndepărtate. Apoi deodată, nuditatea fragilă a Anei prindea contur în fața ochilor mei, de parcă aș fi văzut-o printr-un geam aburit. O simțeam aievea. Aproape că aș fi putut să o ating dacă întindeam o mână. Nu o percepeam clar, dar distingeam formele ei ispititoare, trupul său alb, pletele lungi ce îi coborau mai jos de șolduri, mâinile și picioarele firave, muntele lui venus acoperit de o pădurice deasă.
Cu toate că musculatura îmi era complet relaxată în apa călduță din cadă, penisul începuse să se învioreze, ca și cum tot sângele din corp se ducea doar în acea direcție. Chiar dacă o vedeam pe Ana ca prin vis, încețoșat, difuz, ochii săi negri se evidențiau clar, ca două mărgele de abanos, ce mă priveau înapoi, de parcă ar fi putut să vadă în sufletul meu.
Îmi privea trupul gol și penisul erect scufundat în apă, ca și cum mă dorea. Parcă voia să mă atingă, dar nu făcea niciun pas spre mine. Atunci un sunet ascuțit mi-a alungat reveria și m-am trezit pe neașteptate. În prima secundă de luciditate văd cum ușa la baie tocmai ce se închisese. Eram uluit, nu știam ce se întâmplase cu adevărat.
Când am ieșit din baie a trebuit să merg pe bâjbâite spre dormitorul meu. Toate luminile erau stinse. Nu se mai auzea nimic. Deodată eram complet singur în această casă sinistră. Drumul până la cameră mi s-a părut extrem de lung, de parcă holul se lungise și se lărgise. Pereții erau mai lați și mai distanțați noaptea, decât erau ziua. Casa părea mai mare, ca o trompetă a îngerilor ce înflorea doar pe timp de noapte la razele lunii.
Am adormit rapid. Eram extrem de obosit. În plus, baia fierbinte a jucat și ea un rol important. Am visat casa părintească din orașul natal. I-am văzut pe ai mei cum ne luam la revedere. Am revăzut trenul plin de cunoscuți cu care am venit la Constanța. Apoi, deodată, eram din nou copil. Mă visam mergând spre plajă și auzind pescărușii cu glasul lor vesel. Văzând casele frumoase de pe strada unchilor mei. Apoi revedeam drumul de azi pe bulevardele orașului.
Cum am ajuns la această casă în care locuiam și cum eram singur. Eram primul chiriaș și nu mai era nimeni altcineva aici. Apoi iar marea cea albastră, ale cărei valuri calde îmi învăluiau tălpile și mi le făceau să se scufunde progresiv în nisipul ud. Deodată se făcea că eram singur pe plajă. Mă uitam în jur și nu mai vedeam pe nimeni. Nici măcar pescărușii nu se mai auzeau. Singurul sunet care rămăsese era doar cel produs de valuri. Am privit dincolo de valuri și am văzut pe cineva la orizont.
Acea persoană părea că merge prin apă și că se apropie continuu de mine. O vedeam din ce în ce mai aproape, și mai aproape, până am reușit să o văd mai bine. Cu cât se apropia de mine cu atât lumina se diminua progresiv și vădit. Când am reușit să o disting cum arăta, soarele era deja o mare minge de foc la orizont, pregătit să se scufunde din clipă în clipă în apele nesfârșite ale mării. Ultimele raze roșiatice din colosul fierbinte s-au descompus într-un auriu orbitor în părul bălai și lung al fetei ce ieșea din apă.
Am încercat să mă mișc, dar nu reușeam. Apa mării încremenise și îmi ținea prizoniere tălpile, ca o gheață caldă ce nu mă lăsa să plec. Se făcuse noapte. Soarele dispăruse complet. Încercând să scap mi-am pierdut echilibrul și am căzut pe spate. Dintr-o dată am deschis ochii și mi-am dat seama că sunt în pat, însă în continuare nu mă puteam mișca, de parcă marea încă mă ținea de picioare. Eram captiv între reverie și trezie, dar eram conștient.
Nu știu dacă era un vis lucid ceea ce experimentam acum, puteam să văd, puteam să aud, eram teoretic treaz, în schimb eram complet paralizat. Nu puteam vorbi și nici nu mă puteam mișca. Privesc înainte și o văd pe Ana, în cămașa ei de noapte, stând în fața patului meu. O văd cum se urcă ... |
Dincolo de valuri (prima parte)
